Minciuna nu este identică cu Tăinuirea. Considerând majoritatea cazurilor de exemple de imoralitate şi injustiţie din Istorie, Experienţă, sau Memorie, observăm că minciuna, tăinuirea, conspiraţia, uneltirea, misinterpretarea, discreditarea etc. au fost elemente sau mijloace foarte des, poate cel mai frecvent, utilizate; aceasta ar argumenta ceva. Pentru a obţine ceva (avere, rol, putere etc.), deseori, oamenii vicleni sau folosit de asemenea mijloace. Cei mai mulţi oameni au o atitudine de dezaprobare, revoltă pentru aceste mijloace de a obţine anumite rezultate, considerându-le imorale. Unii oameni încearcă să discrediteze consideraţiile morale, relativizându-le exagerat valabilitatea, prin exemple mărunte. Totuşi, a relativiza o anumită valoare, ca sinceritatea, nu înseamnă a o anula sau falsifica complet, în general, ori marele auditoriul este înclinat să exagereze. A discredita anumite valori morale, destul de importante, înseamnă a face mai mult rău decât prin relevarea unor contraexemple care sunt, de fapt, foarte exccepţionale. Există oamenii care, intenţionat sau nu, încearcă să creeze neîncredere, complexităţi sofisticate, spre dezorientare, scepticism, discreditarea moralei, haos, şi regres moral. Cineva a imaginat, probabil, următorul exemplu: copilului nu-i place gustul amar al medicamentului, şi, atunci, părintele I-l amestecă în ceai dulce şi I-l dă pe ascuns, spunând că e ceai. Cel ce a imaginat exemplul a vrut să inducă ideea că minciuna nu este totdeauna un rău, imoralitate. Sigur, asta poate crea impresia, în masă, că toată morala e o poveste, neântemeiată pe gândire, raţiune, fără valabilitate. E revoltător, atâtea probleme, la care se mai adaugă şi asemenea sofisticării întristătoare, desperatoare, ce pot împotmoli. În primul rând, nu avem un exemplu de minciună, ci de tăinuire. Tăinuirea aceasta, foarte probabil, în multe cazuri, cele mai multe, este fără o raţiune suficientă. Nu? De vreme ce ceaiul nu avea gust amar, nu avea rost tăinuirea faptului că conţinea şi substanţa medicamentoasă. În al doilea rând, - şi aici ajută gândirea clarificatoare, ca să scăpăm de orice fantomă rea a trecutului - ceea ce era bun nu a fost minciuna însăşi, care nici n-a existat, nici tăinuirea, CI ACŢIUNEA VINDECĂTOARE, OFERIREA CEAIULUI, NU ASCUNDEREA FAPTULUI CĂ EL CONŢINEA UN MEDICAMENT.
Nu ASCUNDEREA, nici MINCIUNA `au făcut binele`.
Ba mai mult, cel ce a dat exemplul a favorizat presupunerea că A VINDECA e BINE. Dar dacă ACŢIUNEA VINDECTOAREA AR FI AVUT CA OBIECT UN OM CARE VROIA SĂ FACĂ O CRIMĂ NEJUSTIFICATĂ?
Vindecarea însăşi nu este un rău în general, deci nici mai sus, ci doar oferirea unui mijloc pentru a face un rău.
Crima este, în general, imorală? Depinde de existenţa unei raţiuni juridice suficiente. În război se fac crime, iar în unele state e existat pedeapsa cu moartea, dar asta nu e suficient ca argument pentru legitimarea unora sau tuturor războaielor şi pedepselor. Ceea ce am şi intuit din aceste exemple imaginare, dar şi instanţiabile în realitate, este că atunci când facem evaluări morale, nu trebuie să ignorăm cunoaşterea celorlalte valori, mijloace, scopuri, drepturi, şi mai ales consistenţa lor.
Relaţia dintre ceea ce e moral şi just pare să uimească uneori, or trebuie ordonate, armonizate aceste valori.
De fapt de ce e rău a ucide o persoană? Mulţi ar fi înclinaţi să răspundă: că n-a furat, n-a omorât, n-a distrus bunurile altora, n-a produs nefericire altora etc., ceea ce revelează ceva. A ucide e rău, chiar când e vorba de război sau pedeapsă penală, dar UNILATERAL, adică pentru cel ce e ucis, dar nu pentru ce-I nedreptăţiţi, şi nu pentru ce-l ce face dreptatea. A ucide e rău toate cazurile. Nu? Nu era aici uimirea: a ucide e rău, apoi descoperirea că se fac războaie şi pedepse, adică unele ucideri ar fi juste. Or, am putea gândi că a ucide e rău întotdeauna, cel puţin pentru cel ucis, dacă nu e `bolnav`, dar prin aceasta nu se face rău şi celorlalţi membrii inocenţi ai societăţii. Prin o anumită dreptate s-ar face o imoralitate, un rău, dar numai celui nedrept. Nu e bine să minţi, dar dacă minţi pe cel ce te-a minţit? Faci un rău celui ce ţi-a făcut un rău fără justificare. Dreptatea îţi permite să încalci morala uneori? Sau ar trebuie mai mult acomodate şi compatibilizate morala şi dreptatea, binele şi justul? Poate că toate erau bune, frumoase, şi sensibile, până când cineva a făcut un mare rău, atunci, după ce înainte se propovăduia să se facă doar bine, s-a admis, cu greu, să se facă şi rău, dar celui care a făcut rău. Astfel a face rău celui ce face rău, în funcţie de proporţie, echitate, s-a fi numit, poate, JUST. Şi atunci, cum, JUSTUL nu este o specie de bine? Dacă Justul e a FACE RĂU celui ce intreaba, cum ar fi justul bine?
Da, da, şi această meditaţie, elucidare, raţionalizare este filosofie, nu doar neuroştiinţele cognitive şi politica mincinoasă şi egoistă. Unii din cei ce au publicat în BBS au pretins că decepţionabilitatea antropoidelor e semn de inteligenţă socială, creând anumite entuziasme printre postmodernişti, dar omul este mai presus de moime şi de contractele lor sociale.
În cele mai multe cazuri, oamenilor nu le place să fie minţiţi, manipulaţi, indiferent dacă e spre `binele` lor; dar un asemenea bine nu poate fi un bine total, că acela nu ar produce ŞI o ruşine, şi sentiment de umilinţă MARE, pentru un bine mai MIC. Depinde de persoană, unui om îi poţi produce un rău sufletesc mult mai mare minţindu-l, decât o vindecare uşoară sau mare. A respecta libertatea voinţei altora, atât timp cât nu încalcă drepturile noastre, este bine. A nu distruge, împiedica, îngreuia nejustificat viaţa altor persoane e bine, acceptabil pentru majoritatea oamenilor. A ameliora viaţa altora, dacă nu e împotriva voinţei lor, e tot bine. A minţi de ce ar fi rău? Poate produce ruşine, dezamăgire, înşelarea speranţelor, şi deci, în ultimă consecinţă, nefericire. A face pe alţii nefericiţi, cel puţin fără o raţiune justificatoare suficientă, e rău. Idealul nostru social este fericirea, sau cel puţin non-afectarea fericirii, tuturor celor cel puţin nevinovaţi, şi mai mult a celor ce au contribuit la ea mai mult, datorită dreptăţii, echităţii. Minciuna a fost de multe ori considerată ca un rău, dar fără un pic de gândire. Ea a produs atâta dezaprobare deoarece, deseori, a fost utilizată ca mijloc de a face nedreptăţi. Dar, oricum, chiar dacă cel minţit nu ar fi pierdut anumite bunuri sau şanse de a câştiga ceva, de foarte multe ori, cel minţit, când descoperă a fost minţit, se simte amăgit, întristat, ruşinat, deci într-un mod mai care nu favorizează fericirea lui. Minciuna, de multe ori, duce la pierderi de bunuri sau şanse, la întristare, ruşine, umilinţă, supărare, nefericire, or noi vrem să avansăm spre fericire, sau cel puţin să nu regresăm, iar dacă nu se poate să regresăm cât mai încet. Iată lucrurile încep să prindă un pic de motivaţie, raţiune, rost. Şi pot fi şi mai mult elucidate, create, organizate, dacă o gândire ca aceasta ar fi multiplicată, şi dacă alţii n-ar discredita şi face atât rău, producând sofisme, anarhie, şi scepticism. Ce nu e clar? Spre a fura, ucide, complota, unelti etc., MINCIUNA şi TĂINUIREA, precum şi alte metode improprii, injuste, au fost folosite, şi omenirea simte repulsie, dezaprobare, nemulţumire faţă de ele, şi e foarte probabil că experienţa are un rol în asemenea dezaprobări. Şi nu numai că au servit, de obicei, realizării unor nedreptăţi, ele vor fi folosite şi în viitor, pentru că ele favorizează anumite câştiguri, micşorând anumite riscuri. Acestea, alături de altele, sunt mijloacele cele mai proprii realizării unor rezultate. În societate, prin contractul social, care trebuie regândit, elucidat, şi reformat continuu, noi nu mai suntem în competiţie dincolo de orice limită, ca în sălbăticie. Atât timp cât nu este vorba de o răzbunare sau pedeapsă justificată, consider că, nimeni nu are dreptul să facă rău: cea ce altuia nu-i place, nu vrea să I se facă, sau ceea ce îl face supărat, ruşinat, umilit, nefericit etc. În condiţii obişnuite, dat fiind lupta pentru alimentare şi dominare, o multitudine de fiinţe, dacă cooperează, au mai mari şanse de a-şi îndeplini scopurile sau nevoile: supravieţuirea, rezistenţa la atacuri, reproducerea, fericirea, şi conservarea vieţii lor şi a progeniturilor lor. Cred că asemenea raţiuni sau conştientizări au stat la temeiul socializării oamenilor. Inteligenţa, ştiinţa, şi tehnologia a avansat foarte mult, oraşele au o organizare şi funcţionare foarte complexă, mulţi crezând că e firesc ca toate să fie aşa cum sunt, negândindu-se la raţiunile care motivează viaţa în societate. Pe unii nu-I interesează nici o filosofie, raţiune, ştiinţă etc. Există egoişti, nu mă refer la solitari nevinovaţi, cruzi şi imorali care nu ţin cont de asemenea lucruri. Cei cu sofismele şi postmodernismele nebune, care fac impresia falsă că sunt şi progresive şi avangardiste, le dau apă la moară. Şi, astfel, totul s-ar putea înrăutăţi, destrăma. Totuşi, mai greu destrăma, că pierderile ar fi, poate îngrozitoare, de aceea s-ar crea un fel de junglă diabolică pe care oamenii ar suferi-o cu tristeţe, îngrijorare, şi nefericire.
Prin `şocuri de doi bani` se discreditează valori şi se îndulcesc rele mari, chiar dacă exemple sunt eronate sau doar exccepţionale, creându-se impresia nevalabilităţii generale, atunci când e vorba de o relativizare cu valoare de foarte mică exccepţie, şi deja regresăm, pierdem şi puţinul care-l avem. Un om care vrea să fure, înşele, sau ucidă, indiferent cu ce alte mijloace ultra-avansate ar mai utiliza, se bucură de asemenea consideraţii sofistice, încâlcite, neinteligibile, scepticizatoare. Atenţia aceşti sofişti încep cu câte un exemplu ca cel reprezentat, dar unde ajung, spre ce se îndreaptă?
Ei prezintă exemplul, sugerează îndoiala, şi un pic de dezamăgire, nu mai elucidează apoi nimic, nu aduc sau promovează o mai mare gândire şi inteligibilitate, ci după ce au semănat doar îndoiala pleacă..., lăsând auditorul neajutorat cu îndoiala în sine?
Nu vă supăraţi, dar eu pe o asemenea filosofie nu dau nici trei bani, chiar dacă alţi filosofi, gânditori n-au bani, casă, şi servici...
Şi nu orice elemente de istorie au importanţă, unele sunt doar vechituri. Sper că nu am creat mai multă confuzie, imoralitate, injustiţie, ne-înţelegere, iraţionalitate, amestecătură, dezordine în lume.
Cine se gândeşte în parlament la asemenea chestiuni? Cine încearcă să le elucideze? Toată lumea goneşte după bani şi putere, ignorând să mediteze şi asupra problemelor fundamentale.
Cu cine să ne unim ca să fim mai bogaţi, puternici, şi apăraţi, apoi dreptatea şi morala... sau fundamentele lor ce mai contează?
Asta este o mentalitate egoistă şi în contradicţie flagrantă cu Idealul urmărit prin Contractul Social. De fapt, lucrul fundamental, FERICIREA TUTUROR, este afectată de unele egoisme. Egoismul, cel puţin cel injust, încalcă, de multe ori, drept în inima raţiunii socializării oamenilor. În SF-uri ne putem imagina un tiran care-şi îngrijeşte armata numai ca să aibă apărare..., fiind, în ultimă raţiune, egoist. Şi iubirea şi egoismul, spre a fi bune, trebuie să aibă o raţiune suficientă.
Datorită relaţionărilor multiple, şi celui mai mare rău I se pot asocia aspecte bune, creându-se confuzie şi anarhie. Dar ideea `nu e` că cineva a spus o răutate, intenţionat ca să producă o revoltă, că auditorul a fost mai mare decât cel care va afla de scrierea mea, deci răul va fi mai mare, deci n-are justificare. Eu nu am reacţionat direct, ci ca să previn efectul rău în masă. Nu, nu, e ca acolo cu CEAIUL, MINCIUNA, TĂINUIREA, ŞI VINDECAREA, ADICĂ 2004. Nu, nu este o altă morală imorală, mai complexă, nu, nu, ci alte sofisme, mentalitatea aceea ilogică, primitivă, pe care o urăsc definitiv atât de mult, de moarte. Dacă un filosof ar fispus o răutate, intenţionat, ca să spună căa făcut-o să iasă idea, aceasta ar putea fi o minciună inteligentă.X poate minţi pe Y zilnic, când este crezut profită ca un răufăcător, când e descperit scimbă motivul, spunând că a făcut-o ca să verifice judecata altuia sau ca să-i dezvolte judecata critică. Totuşi, nu, el a făcut doar un rău, eu am făcut binele sau justul, asta este distincţia. Acţiunea lui a fost rea, iar acţiunea mea a fost bună. E bine să faci bine, dar nu încălcând justul, aşa cum am învăţat deja. Cel mult, a făcut un rău ce a avut şi consecinţe rele şi bune. Eu am făcut binele, deoarece uram, deja, răul, puteam să nu răspund. Dacă ştia el mai mult ce e bine, ar fi spus el, deci chiar şi în eventualitatea unei influenţe... Cred că am pierdut vreo două ore...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu