miercuri, 28 mai 2008
luni, 26 mai 2008
Dupa Romeo si Julieta, aceasta este cea mai frumoasa poveste de dragoste care s-a scris vreodata. (...) O sa fac nefericiti o multime de barbati, deoarece iubirea reprezinta totul aici. Acest barbat a facut, timp de 50 de ani, curte unei femei.“ – Scott Steindorff...Traisera destul impreuna ca sa-si dea seama ca dragostea era dragoste oricand si oriunde, dar cu atat mai intensa cu cat se apropia de moarte.“
In tinerete, Florentino Ariza si Fermina Daza traisera o pasionanta poveste de dragoste. Numai ca viata iti rezerva uneori surprize... La inceput, cand Florentino afla ca Fermina se va casatori cu un doctor bogat, simte ca viata lui s-a sfirsit. Desi isi gaseste echilibrul, bucurandu-se de succes in afaceri si nu numai... (cele 622 de relatii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina ramane la fel de puternica. Asa ca, dupa 50 de ani, 9 luni si 4 zile de despartire, Florentino isi reinnoieste declaratia de dragoste in fata femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, sansa unui nou inceput?
Dragostea in vremea holerei, una dintre cele mai frumoase si mai tragice povesti de dragoste din literatura universala, a fost ecranizata in 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind facuta de scenaristul Ron Harwoord, castigator al Premiului Oscar si al Globului de Aur.
INTERVIU pentru CURIOSI!
Cat valoreaza o femeie? .... ma intreb uneori ....
Intr-o scurta conversatie, in general cam asta este intrebata o femeie(urmeaza raspunsul meu): Ce tip de barbat cauti?
- Vrei sa stii intr-adevar? - ar fi intrebarea mea... oare curiosii sunt gata sa afle adevarul?
Din orgoliu lumea o sa raspunda: da!
Atunci incep sa zic ce gandesc eu despre fericire si iubire:
"Fiind femeie in acest timp, sunt in pozitia de a-i cere barbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Platesc facturile, ma ocup de casa, merg la supermarket, fac cumparaturi si totul fara ajutorul unui barbat … Imi pun intrebarea: Ce poti tu sa aduci in viata mea?
... Superficial lumea ar putea crede ca vreau bani .... ca banii reprezinta liana dintre 2 oameni ..... ei bine atunci o sa spun raspicat: NU MA REFER LA BANI, AM NEVOIE DE MULT MAI MULT!
... Am nevoie de un om care sa lupte pentru perfectiune in toate aspectele vietii.
(greu de inteles .... stiu!) ... Caut pe cineva care sa lupte pentru perfectiune mentala, pentru ca am nevoie de cineva cu care sa conversez si care sa ma stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din punct de vedere mental. ... Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca sa inteleg prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca sa ma incurajeze si sa nu ma lase sa cad. Caut pe cineva pe care sa il respect ca sa pot sa fiu “ascultatoare”. Nu pot sa fiu asa cu cineva care nu poate sa isi rezolve singur problemele. Eu caut un barbat care se poate ajuta pe sine insusi pentru a ne ajuta reciproc.
... E greu pentru voi cei curiosi sa intelegeti asta? ... Cu siguranta o sa spuneti: Ceri prea mult! ... Ei bine raspunsul meu pentru voi e: VALOREZ MULT!
vineri, 23 mai 2008
... un pas mic spre nebunie!
.... mi-e dor chiar si de momentele in care esti rau, de zilele in care esti ursuz si apatic, de cuvintele tale aparent reci si fara sentiment, de cuvintele monosilabice care stii ca ma enerveaza, .... mi-e dor de tine si atunci cand esti dar si atunci cand lipsesti .... mi-e dor de noi ... dar imi e dor si de mine, de cum eram inainte sa te cunosc .... vreau sa fii aici langa mine dar imi dau seama ca mai bine ne e asa, .... realizez ca toata chimia dintre noi e data de distanta si de pasiunea din momentele de intalnire ..... cu toate astea insa uneori simt ca imi pierd mintile, ca ma enerveaza o fantoma, ca vorbesc cu o himera si ca cer sfatul unei naluci ....
.... privesc in trecut si-mi analizez viata si experientele traite si zambesc adesea la gandul ca lumea in 24 de ani nu a reusit sa ma inteleaga si sa ma cunoasca, sa vada dincolo de ecran, sa inteleaga esenta din spatele aparentei ... dar poate intr-o zi, o sa privesc in ochi acea persoana care sa ma domine, care sa ma dezvaluie, sa ma oblige si sa ma arate lumii intregi .... eu inca astept ....
miercuri, 21 mai 2008
Citate stupide ale celebritatilor despre sex ...
1. 'Sotia mea este un obiect sexual. De fiecare data cand ii cer sa facem sex, obiecteaza.' Les Dawson
2. 'Dansul este expresia perpendiculara a dorintei orizontale.' George Bernard Shaw
3. 'Nu am urat niciodata un barbat atat de mult incat sa ii returnez diamante.' Zsa Zsa Gabor
4. 'Femeile au nevoie de un motiv pentru a face sex. Barbatii au nevoie de un loc.' Billy Crystal
5. 'Exista foarte putine sfaturi in revistele pentru barbati, pentru ca ei gandesc astfel:.' Jerry Seinfield
6. 'In loc sa ma casatoresc din nou, voi gasi o femeie pe care nu o plac si ii voi oferi o casa.' Rod Stewart
7. 'Cel mai frumos lucru pe care il poti face este sa inviti pe cineva alaturi de tine in pat.' Michael Jackson
8. 'Este foarte dificil sa pastrez o relatie in doi, daca persoana de langa mine nu imi permite sa fiu cu altcineva.' Axl Rose
9. 'Barbatii care nu ma privesc cand intru intr-o camera si arat foarte bine, probabil ca sunt homosexuali. Kathleen Turner
10. A asculta o femeie este ca si cum ai ceda in fata ei. Exista doar trei lucruri la care femeile se pricep mai bine decat barbatii: a face curatenie, a gati si a face sex.' Charles Barkley
11. 'Stii, chiar nu mai conteaza ce scrie presa, atat timp cat ai un fund tanar si frumos.' Donald Trump
12. 'Cred ca mariajul gay este ceva ce ar trebui sa se intample intre un barbat si o femeie.' Arnold Schwarzenegger
13. 'Bea pana o consideri frumoasa, dar opreste-te inainte de casatorie.' Anonim
14. 'Da-i unui barbat mana libera, si te va pipai din cap pana in picioare.' Anonim
15. 'Iti place matematica? Putem adauga un pat, scadea hainele, imparti picioarele si multiplica!' Frank
2. 'Dansul este expresia perpendiculara a dorintei orizontale.' George Bernard Shaw
3. 'Nu am urat niciodata un barbat atat de mult incat sa ii returnez diamante.' Zsa Zsa Gabor
4. 'Femeile au nevoie de un motiv pentru a face sex. Barbatii au nevoie de un loc.' Billy Crystal
5. 'Exista foarte putine sfaturi in revistele pentru barbati, pentru ca ei gandesc astfel:
6. 'In loc sa ma casatoresc din nou, voi gasi o femeie pe care nu o plac si ii voi oferi o casa.' Rod Stewart
7. 'Cel mai frumos lucru pe care il poti face este sa inviti pe cineva alaturi de tine in pat.' Michael Jackson
8. 'Este foarte dificil sa pastrez o relatie in doi, daca persoana de langa mine nu imi permite sa fiu cu altcineva.' Axl Rose
9. 'Barbatii care nu ma privesc cand intru intr-o camera si arat foarte bine, probabil ca sunt homosexuali. Kathleen Turner
10. A asculta o femeie este ca si cum ai ceda in fata ei. Exista doar trei lucruri la care femeile se pricep mai bine decat barbatii: a face curatenie, a gati si a face sex.' Charles Barkley
11. 'Stii, chiar nu mai conteaza ce scrie presa, atat timp cat ai un fund tanar si frumos.' Donald Trump
12. 'Cred ca mariajul gay este ceva ce ar trebui sa se intample intre un barbat si o femeie.' Arnold Schwarzenegger
13. 'Bea pana o consideri frumoasa, dar opreste-te inainte de casatorie.' Anonim
14. 'Da-i unui barbat mana libera, si te va pipai din cap pana in picioare.' Anonim
15. 'Iti place matematica? Putem adauga un pat, scadea hainele, imparti picioarele si multiplica!' Frank
.... sex and the city .....
Carrie - "Oamenii merg în cazinouri din acelaşi motiv pentru care merg la blind dates, speră să căştige lozul cel mare. Dar de cele mai multe ori ajung lefteri sau singuri într-un bar."
Stanford - "Nu vreau să par un nimeni, mai ales că acum am pe cineva."
Carrie - "A, deci e ok să fii un nimeni când nu ai pe nimeni?"
Stanford - "Păi de fapt eşti un nimeni până nu îţi găseşti pe cineva care să te iubească."
Carrie - "Ce ai de gând să faci cu viaţa ta? Să umbli prin baruri, să bei Cosmopolitans şi să te culci cu necunoscuţi până ajungi la 80 de ani?"
Samantha - "Sunt trisexuală! Aş încerca orice cel puţin măcar odată."
Miranda - "După mulţi ani în care am întâlnit doar bărbaţi ciudaţi, Dumnezeu îmi aruncă în sfârşit un os."
Samantha - "A făcut ceva foarte pervers! A încercat să mă ţină de mână pe stradă!"
Carrie - "Bărbaţii care arată prea bine nu sunt buni la pat pentru că nu au avut nevoie niciodată de acest atu."
Charlotte către Samantha (după ce aceasta se culcase cu fratele ei) - "Vaginul tău este înscris în ghidul New Yorkului? Pentru că ar trebui să fie dedesubt denumirea - cel mai fierbinte loc din oraş! Deschis non-stop! - "
Carrie - "Singurele lucruri care mi-au ieşit cu succes în bucătărie au fost o mare mizerie şi câteva mici incendii".
Stanford - "Nu vreau să par un nimeni, mai ales că acum am pe cineva."
Carrie - "A, deci e ok să fii un nimeni când nu ai pe nimeni?"
Stanford - "Păi de fapt eşti un nimeni până nu îţi găseşti pe cineva care să te iubească."
Carrie - "Ce ai de gând să faci cu viaţa ta? Să umbli prin baruri, să bei Cosmopolitans şi să te culci cu necunoscuţi până ajungi la 80 de ani?"
Samantha - "Sunt trisexuală! Aş încerca orice cel puţin măcar odată."
Miranda - "După mulţi ani în care am întâlnit doar bărbaţi ciudaţi, Dumnezeu îmi aruncă în sfârşit un os."
Samantha - "A făcut ceva foarte pervers! A încercat să mă ţină de mână pe stradă!"
Carrie - "Bărbaţii care arată prea bine nu sunt buni la pat pentru că nu au avut nevoie niciodată de acest atu."
Charlotte către Samantha (după ce aceasta se culcase cu fratele ei) - "Vaginul tău este înscris în ghidul New Yorkului? Pentru că ar trebui să fie dedesubt denumirea - cel mai fierbinte loc din oraş! Deschis non-stop! - "
Carrie - "Singurele lucruri care mi-au ieşit cu succes în bucătărie au fost o mare mizerie şi câteva mici incendii".
sâmbătă, 10 mai 2008
ACT VENETIAN - drama
Opera dramatica a lui Camil Petrescu (1894-1957) reprezinta o parte valoroasa a teatrului romanesc, atat prin unitatea ei exceptionala, cat si prin structura sufleteasca a eroilor care reprezinta diverse ipostaze ale cautatorului de absolut. n3d693ni16xey
astfel, „Jocul ielelor", „Suflete tari", „act venetian" sau „Mioara" sunt drame de idei bazate pe nepotrivirea dintre realitate si himera absolutului; si cum cele doua planuri nu pot fi adiacente, eroul sfarseste ca un inadaptat.
Drama „act venetian" a fost scrisa in 1919, avand un singur act. Ulterior (in 1945-1946), autorul reface textul, scriind inca doua acte (care il incadreaza pe primul).
Premiera piesei a avut loc la 7 decembrie 1963 la Teatrul „CI. Nottara", din Bucuresti.
Tema lucrarii ar putea fi iubirea absoluta ca iluzie, ca ideal imposibil de atins.
Drama este o specie a genului dramatic. in proza sau in versuri, caracterizata prin oglindirea. intr-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitatii si printr-un deznodamant grav.
„Act Venetian", de Camil Petrescu se incadreaza in specie prin prezenta mai multor caracteristici:
Este o lucrare in proza, scrisa pentru a fi reprezentata pe scena.
Este alcatuita din trei acte (adica, trei mari secvente care reprezinta cate o treapta in evolutia conflictului) si mai multe scene.
Modul de expunere dominant este dialogul, care se realizeaza prin schimbul de replici.
„Act Venetian" prezinta si cateva particularitati de structura, care amintesc de tehnica romanelor camilpetresciene.
Printre acestea ar putea fi mentionata bogatia indicatiilor de regie (didascalii), fragmente epice in care descrierilor de interior si portretelor li se adauga miscarea sufleteasca a personajelor.
Actiunea este simpla, accentul cazand pe analiza psihologica, iar conflictul este interior.
Universul operei reliefeaza, ca si in cazul romanelor, o realitate care se oglindeste, in mod complex si contradictoriu, in sufletul eroilor.
Actiunea se petrece in Venetia veacului al XVIII-lea, intr-un oras al mastilor, in care carnavalul mimeaza viata. aflata sub o zodie crepusculara1, a decaderii si a declinului, Venetia va deveni „pat al lui Procust"2 pentru Pietro Gralla, strain venit de departe si devenit, prin fapte de vitejie, comandant al flotei venetiene si conte.
In actul I, decorul infatiseaza sala mare a palatului Pietro Gralla, interior de mare lux si rafinament, intr-o dupa-amiaza tarzie a obositului secol al XVIII-lea.
Aici, contele incearca sa mimeze, folosind corabii in miniatura, scenariul viitoarei batalii navale, pe care avea s-o conduca, in urmatoarele zile, cu scopul de a-i nimici pe piratii care atacau orasul.
Alaturi de Gralla se afla uriasul Nicola (un slujitor si camarad credincios) si frumoasa Alta - sotia contelui.
„Jocul strategic" trezeste amintirea altor batalii la care Pietro Gralla si Nicola participasera de-a lungul anilor, pe multe mari ale lumii.
Fiecare dintre cei doi evoca, prin retrospectiva, momente din existenta furtunoasa a lui Gralla, fost sclav, apoi corsar si devenit, prin meritele sale, comandant al flotei venetiene.
De trei ani, acest om neinfricat se stabilise la Venetia si se casatorise cu Alta, fosta actrita, facand din dragostea lor un ideal al iubirii absolute.
Acum, inaintea unei lupte decisive, Gralla trece prin mari nelinisti, din pricina ca vasele venetiene se aflau la reparat, tunarii nu erau pregatiti, iar capitanii de corabii erau prinsi in marele carnaval al orasului si cu totul nepasatori.
Unul dintre acestia - Marcello Mariani (Cellino) - fusese chiar chemat de Gralla, in palatul sau si soseste imbracat intr-un costum plin de zorzoane - marca a nepotrivirii dintre aparenta si esenta.
Infuriat de facilitatea acestui vlastar nobil, si, mai ales, de inadecvarea lui la functia de capitan de nava, Gralla il supune unor observatii usturatoare si-1 sileste sa demisioneze.
Cellino fusese insa, cu zece ani in urma, marea iubire a Altei, absolutul ei spulberat prea curand. Sosirea lui in casa cuplului Gralla va tulbura echilibrul dintre soti, cu consecinte majore: Alta trimite o servitoare sa-i stabileasca o intalnire, pentru a doua zi, cu Cellino.
Decorul actului al II-lea este interiorul unui chiosc izolat pe mare, timpul actiunii fiind a doua noapte dupa revederea dintre Cellino si Alta.
Aflata parca in transa, femeia se comporta ca o halucinata, aruncand in mare cheia chioscului si pumnalul lui Cellino.
Incercarea ei de a-1 retine pe cel pe care-1 mai iubea, trezeste spaima tanarului si ii releva toata lasitatea.
Ingrozit de perspectiva intalnirii cu sotul Altei si prins ca intr-o capcana, Cellino taxeaza cuvintele calde ale femeii drept o „sminteala" si se gandeste sa fuga pe fereastra.
Cand slujnica anunta ca Pietro Gralla soseste cu barca, Alta il scoate pe Cellino in afara zidului, pe un brau de piatra si-si primeste sotul.
Comandantul traise deja o mare deziluzie, intrucat consiliul celor zece (care conducea Venetia) ii luase functia si i-o acordase celui mai bun prieten al lui Gralla.
Acum venise la sotia lui ca la singurul lucru bun care ii ramasese.
Observand nelinistea Altei este cuprins de o banuiala confirmata prin prezenta, pe masa, a doua cupe de sampanie.
In aceeasi stare febrila, femeia ridica pumnalul asupra lui Gralla care se ofera, cu dispret, mortii, dezgolindu-si inima. Acesta este momentul culminant al dramei.
In actul al III-lea, actiunea se petrece la douazeci de zile dupa aceasta intamplare in acdasi palat descris la inceput.
Pietro Gralla si Alta joaca sah, dar amandoi sunt devastati sufleteste si nu se mai pot controla.
In interiorul unui timp amortit, tulburat doar de ruga Altei de a fi ucisa, se petrec doua mici intamplari.
Prima o constituie vizita inchizitorului de stat, insotit de un medic, pentru a cerceta imprejurarile in care fusese injunghiat Gralla.
Neclintit, contele declara ca a fost o tentativa de sinucidere si o obliga pe Alta sa declare la fel.
Cea de a doua intamplare o constituie sosirea lui Cellino, total transformat si gata sa plateasca pentru raul pe care il provocase.
Intelegand, abia acum, valoarea morala a lui Gralla, tanarul ii cere sa-i devina ucenic, ba chiar sa-1 ajute in organizarea unei revolte impotriva conducerii Venetiei.
Pentru Pietro Gralla este insa prea tarziu si acesta pleaca in lume, sau, poate, in cautarea altui absolut (deznodamant grav).
O alta trasatura a speciei literare drama o constituie existenta unui conflict puternic. In cazul lucrarii „Act venetian", conflictul este predominant interior determinat fiind de naluca absolutului pe care o „vad" Gralla si Alta.
Ca si feciorii care vad, noaptea, ielele dansand si raman „lunateci", halucinati, fiecare dintre cei doi protagonisti este pedepsit.
Eroarea lor consta in nepotrivirea dintre realitate si himera absolutului, fapt care le provoaca imense suferinte, ca in mitul patului procustian.
Prezenta unor ecouri din mituri, conflictul interior si trairile personajelor (nelinistea, incertitudinea, chinul, instrainarea, pacatul) fac din „Act venetian" o drama psihologica si una de idei.
In drama, personajele sunt complexe, traind de multe ori, stari contradictorii.
Pietro Gralla este personaj principal reprezentandu-1 pe cautatorul de absolut.
Autorul il caracterizeaza prin mai multe mijloace:
Portretul fizic (din didascalii) infatiseaza „un barbat ca de patruzeci-patruzeci si cinci de ani, inalt, nas puternic, gura mare, nervozitate barbateasca, impulsiv". Impresia generala pe care o degaja aceasta figura este aceea de loialitate, bunatate aspra si franchete.
Autorul insusi il caracterizeaza ca pe un om „coplesitor", a carui privire „de otel" ii domina pe cei din jur.
Retrospectiva asupra trecutului cuprinde imaginea unui barbat pe care destinul 1-a tratat cu duritate, punandu-1 in si-tuatii-limita din care a iesit prin indrazneala, curajul si vitejia care il caracterizau.
Inzestrat cu un puternic simt al dreptatii, il omorase, „cu mana lui", pe Keir-Pasa, pentru ca acesta „ ucisese trei sute de femei si copii" pe vremea cand Gralla era sclav.
Strateg neintrecut, isi pregatise bataliile extrem de atent, pedepsind cu asprime lipsa de disciplina si devenind, in lupta, „hotarat ca moartea insasi" (cum spune Nicola).
In calitate de comandant al flotei venetiene, Gralla traieste o drama a nepotrivirii intre conceptia sa despre razboi si nepasarea mai marilor orasului. Viata traita ca spectacol carnavalesc, in care mastile se schimba, iar oamenii par a fi papusi grotesti, devine „pat al lui Prbcust" pentru omul integru, intransigent si ferm.
Cuvintele, atitudinile si faptele personajului reliefeaza „fata" esentiala a acestuia, aceea de cautator al himerei absolutului.
Pietro Gralla o alesese pe Alta dupa un indelungat proces de cunoastere, la capatul caruia facuse din aceasta femeie punctul central al existentei lui.
Imbatat de iluzia unei iubiri totale, absolute {„Dragostea e preferinta exclusiva, sau nu mai e nimic"), barbatul ii faureste femeii un „soclu" pe care nu-1 merita.
Timp de trei ani, Pietro Gralla ramane robul acestei iluzii care-1 face partas la armonia lumii, ridicand femeia la rangul de monada - oglinda a Universului invecinata cu sacrul („o monada care vine imediat dupa Dumnezeu").
Desi este un spirit lucid, cu un continuu exercitiu al ratiunii si cu toate ca era considerat cel mai destept om din republica, Gralla nu-si intelege eroarea decat in scena din chiosc.
Acum, revelatia uratului este atat de orbitoare, incat ar prefera sa moara; gestul prin care Gralla isi rupe haina la piept, spre a fi lovit de Alta, exprima deznadejdea, dispretul si un nemarginit dezgust.
In ultimul act, cu tot universul lui iluzoriu prabusit, contele traieste suferinta de a fi crezut intr-o himera.
Dragostea constituie al doilea „pat al lui Procust" pentru nefericitul barbat.
Incapabil sa mai gaseasca vreo urma a iubirii pentru Alta, Gralla nu accepta nici razbunarea, ramanand doar cu un imens regret si cu un acut sentiment de vinovatie: „... nu pot fi iertat ca am pretuit o femeie ca tine".
Alta este un personaj complex, caracterizata fiind prin mai multe mijloace:
Portretul fizic (din didascalii) este cel al unei femei „de o frumusete nelinistitoare, voinica, dar mladioasa, cu miscarile senzuale. Are ochii mari in cearcane vinete care-i dau un aer de profunda melancolie ".
Cuvintele, faptele si sentimentele Altei par a fi, in primul act, cele ale unei sotii iubitoare. Mandra de increderea pe care i-o acorda contele, grijulie fata de pericolul care:l pandea in lupta, Alta nutreste fata de sotul sau o admiratie nedisimulata: „ Tu m-ai invatat sa vad lucrurile pe care inainte nu le vedeam ".
Atrasa, dar si coplesita de inteligenta neobisnuita a lui Gralla, femeia il urmeaza in lumea lui, la spectacole de teatru sau la intalnirile cu savantii timpului, uitand, aparent, de vechea ei existenta.
In realitate, totul este doar o iluzie, care isi va dovedi inconsistenta la aparitia lui Cellino.
Ca si alti eroi ai autorului, Alta „vazuse", cu ani in urma, „dansul ielelor", himera iubirii absolute, in scurta perioada de dragoste traita alaturi de Cellino. Cu toate ca acesta o parasise atunci, ea continuase sa-1 astepte, sa-1 caute si sa-1 iubeasca.
Eroarea i-a produs o imensa suferinta, ca un alt „pat al lui Procust" zamislit din iubire. Chiar si in perioada cand este actrita (un alt mod de a trai iluzia vietii), Alta pastreaza, in subconstient, amagirea care se numea Cellino.
Asa se explica intalnirea din chiosc, dorita de Alta pentru a se intoarce in timpul fericit, prin evocare: „De ce am venit? Ca sa vorbim Cellino... de dragostea noastra... ca sa vorbim...".
Tonului imnic al femeii, barbatul ii raspunde printr-o mare doza de insensibilitate, iar dorinta lui de a pleca trezeste dispretul si amaraciunea in sufletul Altei.
Ea are acum revelatia uratului, dar cum nu scapase inca de himera iubirii, incearca sa-1 salveze pe Cellino de mania lui Gralla.
Ca orice om pedepsit de iele si ramas „lunatec", Alta are un comportament greu de explicat: isi injunghie sotul pentru a-si salva imaginea in fata lui Cellino (care o acuzase ca-1 atrasese intr-o cursa).
Ulterior, cuprinsa de remuscari, cere sa fie ucisa, dar nu-si impune nici un gest care sa-i arate regretul. ...
astfel, „Jocul ielelor", „Suflete tari", „act venetian" sau „Mioara" sunt drame de idei bazate pe nepotrivirea dintre realitate si himera absolutului; si cum cele doua planuri nu pot fi adiacente, eroul sfarseste ca un inadaptat.
Drama „act venetian" a fost scrisa in 1919, avand un singur act. Ulterior (in 1945-1946), autorul reface textul, scriind inca doua acte (care il incadreaza pe primul).
Premiera piesei a avut loc la 7 decembrie 1963 la Teatrul „CI. Nottara", din Bucuresti.
Tema lucrarii ar putea fi iubirea absoluta ca iluzie, ca ideal imposibil de atins.
Drama este o specie a genului dramatic. in proza sau in versuri, caracterizata prin oglindirea. intr-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitatii si printr-un deznodamant grav.
„Act Venetian", de Camil Petrescu se incadreaza in specie prin prezenta mai multor caracteristici:
Este o lucrare in proza, scrisa pentru a fi reprezentata pe scena.
Este alcatuita din trei acte (adica, trei mari secvente care reprezinta cate o treapta in evolutia conflictului) si mai multe scene.
Modul de expunere dominant este dialogul, care se realizeaza prin schimbul de replici.
„Act Venetian" prezinta si cateva particularitati de structura, care amintesc de tehnica romanelor camilpetresciene.
Printre acestea ar putea fi mentionata bogatia indicatiilor de regie (didascalii), fragmente epice in care descrierilor de interior si portretelor li se adauga miscarea sufleteasca a personajelor.
Actiunea este simpla, accentul cazand pe analiza psihologica, iar conflictul este interior.
Universul operei reliefeaza, ca si in cazul romanelor, o realitate care se oglindeste, in mod complex si contradictoriu, in sufletul eroilor.
Actiunea se petrece in Venetia veacului al XVIII-lea, intr-un oras al mastilor, in care carnavalul mimeaza viata. aflata sub o zodie crepusculara1, a decaderii si a declinului, Venetia va deveni „pat al lui Procust"2 pentru Pietro Gralla, strain venit de departe si devenit, prin fapte de vitejie, comandant al flotei venetiene si conte.
In actul I, decorul infatiseaza sala mare a palatului Pietro Gralla, interior de mare lux si rafinament, intr-o dupa-amiaza tarzie a obositului secol al XVIII-lea.
Aici, contele incearca sa mimeze, folosind corabii in miniatura, scenariul viitoarei batalii navale, pe care avea s-o conduca, in urmatoarele zile, cu scopul de a-i nimici pe piratii care atacau orasul.
Alaturi de Gralla se afla uriasul Nicola (un slujitor si camarad credincios) si frumoasa Alta - sotia contelui.
„Jocul strategic" trezeste amintirea altor batalii la care Pietro Gralla si Nicola participasera de-a lungul anilor, pe multe mari ale lumii.
Fiecare dintre cei doi evoca, prin retrospectiva, momente din existenta furtunoasa a lui Gralla, fost sclav, apoi corsar si devenit, prin meritele sale, comandant al flotei venetiene.
De trei ani, acest om neinfricat se stabilise la Venetia si se casatorise cu Alta, fosta actrita, facand din dragostea lor un ideal al iubirii absolute.
Acum, inaintea unei lupte decisive, Gralla trece prin mari nelinisti, din pricina ca vasele venetiene se aflau la reparat, tunarii nu erau pregatiti, iar capitanii de corabii erau prinsi in marele carnaval al orasului si cu totul nepasatori.
Unul dintre acestia - Marcello Mariani (Cellino) - fusese chiar chemat de Gralla, in palatul sau si soseste imbracat intr-un costum plin de zorzoane - marca a nepotrivirii dintre aparenta si esenta.
Infuriat de facilitatea acestui vlastar nobil, si, mai ales, de inadecvarea lui la functia de capitan de nava, Gralla il supune unor observatii usturatoare si-1 sileste sa demisioneze.
Cellino fusese insa, cu zece ani in urma, marea iubire a Altei, absolutul ei spulberat prea curand. Sosirea lui in casa cuplului Gralla va tulbura echilibrul dintre soti, cu consecinte majore: Alta trimite o servitoare sa-i stabileasca o intalnire, pentru a doua zi, cu Cellino.
Decorul actului al II-lea este interiorul unui chiosc izolat pe mare, timpul actiunii fiind a doua noapte dupa revederea dintre Cellino si Alta.
Aflata parca in transa, femeia se comporta ca o halucinata, aruncand in mare cheia chioscului si pumnalul lui Cellino.
Incercarea ei de a-1 retine pe cel pe care-1 mai iubea, trezeste spaima tanarului si ii releva toata lasitatea.
Ingrozit de perspectiva intalnirii cu sotul Altei si prins ca intr-o capcana, Cellino taxeaza cuvintele calde ale femeii drept o „sminteala" si se gandeste sa fuga pe fereastra.
Cand slujnica anunta ca Pietro Gralla soseste cu barca, Alta il scoate pe Cellino in afara zidului, pe un brau de piatra si-si primeste sotul.
Comandantul traise deja o mare deziluzie, intrucat consiliul celor zece (care conducea Venetia) ii luase functia si i-o acordase celui mai bun prieten al lui Gralla.
Acum venise la sotia lui ca la singurul lucru bun care ii ramasese.
Observand nelinistea Altei este cuprins de o banuiala confirmata prin prezenta, pe masa, a doua cupe de sampanie.
In aceeasi stare febrila, femeia ridica pumnalul asupra lui Gralla care se ofera, cu dispret, mortii, dezgolindu-si inima. Acesta este momentul culminant al dramei.
In actul al III-lea, actiunea se petrece la douazeci de zile dupa aceasta intamplare in acdasi palat descris la inceput.
Pietro Gralla si Alta joaca sah, dar amandoi sunt devastati sufleteste si nu se mai pot controla.
In interiorul unui timp amortit, tulburat doar de ruga Altei de a fi ucisa, se petrec doua mici intamplari.
Prima o constituie vizita inchizitorului de stat, insotit de un medic, pentru a cerceta imprejurarile in care fusese injunghiat Gralla.
Neclintit, contele declara ca a fost o tentativa de sinucidere si o obliga pe Alta sa declare la fel.
Cea de a doua intamplare o constituie sosirea lui Cellino, total transformat si gata sa plateasca pentru raul pe care il provocase.
Intelegand, abia acum, valoarea morala a lui Gralla, tanarul ii cere sa-i devina ucenic, ba chiar sa-1 ajute in organizarea unei revolte impotriva conducerii Venetiei.
Pentru Pietro Gralla este insa prea tarziu si acesta pleaca in lume, sau, poate, in cautarea altui absolut (deznodamant grav).
O alta trasatura a speciei literare drama o constituie existenta unui conflict puternic. In cazul lucrarii „Act venetian", conflictul este predominant interior determinat fiind de naluca absolutului pe care o „vad" Gralla si Alta.
Ca si feciorii care vad, noaptea, ielele dansand si raman „lunateci", halucinati, fiecare dintre cei doi protagonisti este pedepsit.
Eroarea lor consta in nepotrivirea dintre realitate si himera absolutului, fapt care le provoaca imense suferinte, ca in mitul patului procustian.
Prezenta unor ecouri din mituri, conflictul interior si trairile personajelor (nelinistea, incertitudinea, chinul, instrainarea, pacatul) fac din „Act venetian" o drama psihologica si una de idei.
In drama, personajele sunt complexe, traind de multe ori, stari contradictorii.
Pietro Gralla este personaj principal reprezentandu-1 pe cautatorul de absolut.
Autorul il caracterizeaza prin mai multe mijloace:
Portretul fizic (din didascalii) infatiseaza „un barbat ca de patruzeci-patruzeci si cinci de ani, inalt, nas puternic, gura mare, nervozitate barbateasca, impulsiv". Impresia generala pe care o degaja aceasta figura este aceea de loialitate, bunatate aspra si franchete.
Autorul insusi il caracterizeaza ca pe un om „coplesitor", a carui privire „de otel" ii domina pe cei din jur.
Retrospectiva asupra trecutului cuprinde imaginea unui barbat pe care destinul 1-a tratat cu duritate, punandu-1 in si-tuatii-limita din care a iesit prin indrazneala, curajul si vitejia care il caracterizau.
Inzestrat cu un puternic simt al dreptatii, il omorase, „cu mana lui", pe Keir-Pasa, pentru ca acesta „ ucisese trei sute de femei si copii" pe vremea cand Gralla era sclav.
Strateg neintrecut, isi pregatise bataliile extrem de atent, pedepsind cu asprime lipsa de disciplina si devenind, in lupta, „hotarat ca moartea insasi" (cum spune Nicola).
In calitate de comandant al flotei venetiene, Gralla traieste o drama a nepotrivirii intre conceptia sa despre razboi si nepasarea mai marilor orasului. Viata traita ca spectacol carnavalesc, in care mastile se schimba, iar oamenii par a fi papusi grotesti, devine „pat al lui Prbcust" pentru omul integru, intransigent si ferm.
Cuvintele, atitudinile si faptele personajului reliefeaza „fata" esentiala a acestuia, aceea de cautator al himerei absolutului.
Pietro Gralla o alesese pe Alta dupa un indelungat proces de cunoastere, la capatul caruia facuse din aceasta femeie punctul central al existentei lui.
Imbatat de iluzia unei iubiri totale, absolute {„Dragostea e preferinta exclusiva, sau nu mai e nimic"), barbatul ii faureste femeii un „soclu" pe care nu-1 merita.
Timp de trei ani, Pietro Gralla ramane robul acestei iluzii care-1 face partas la armonia lumii, ridicand femeia la rangul de monada - oglinda a Universului invecinata cu sacrul („o monada care vine imediat dupa Dumnezeu").
Desi este un spirit lucid, cu un continuu exercitiu al ratiunii si cu toate ca era considerat cel mai destept om din republica, Gralla nu-si intelege eroarea decat in scena din chiosc.
Acum, revelatia uratului este atat de orbitoare, incat ar prefera sa moara; gestul prin care Gralla isi rupe haina la piept, spre a fi lovit de Alta, exprima deznadejdea, dispretul si un nemarginit dezgust.
In ultimul act, cu tot universul lui iluzoriu prabusit, contele traieste suferinta de a fi crezut intr-o himera.
Dragostea constituie al doilea „pat al lui Procust" pentru nefericitul barbat.
Incapabil sa mai gaseasca vreo urma a iubirii pentru Alta, Gralla nu accepta nici razbunarea, ramanand doar cu un imens regret si cu un acut sentiment de vinovatie: „... nu pot fi iertat ca am pretuit o femeie ca tine".
Alta este un personaj complex, caracterizata fiind prin mai multe mijloace:
Portretul fizic (din didascalii) este cel al unei femei „de o frumusete nelinistitoare, voinica, dar mladioasa, cu miscarile senzuale. Are ochii mari in cearcane vinete care-i dau un aer de profunda melancolie ".
Cuvintele, faptele si sentimentele Altei par a fi, in primul act, cele ale unei sotii iubitoare. Mandra de increderea pe care i-o acorda contele, grijulie fata de pericolul care:l pandea in lupta, Alta nutreste fata de sotul sau o admiratie nedisimulata: „ Tu m-ai invatat sa vad lucrurile pe care inainte nu le vedeam ".
Atrasa, dar si coplesita de inteligenta neobisnuita a lui Gralla, femeia il urmeaza in lumea lui, la spectacole de teatru sau la intalnirile cu savantii timpului, uitand, aparent, de vechea ei existenta.
In realitate, totul este doar o iluzie, care isi va dovedi inconsistenta la aparitia lui Cellino.
Ca si alti eroi ai autorului, Alta „vazuse", cu ani in urma, „dansul ielelor", himera iubirii absolute, in scurta perioada de dragoste traita alaturi de Cellino. Cu toate ca acesta o parasise atunci, ea continuase sa-1 astepte, sa-1 caute si sa-1 iubeasca.
Eroarea i-a produs o imensa suferinta, ca un alt „pat al lui Procust" zamislit din iubire. Chiar si in perioada cand este actrita (un alt mod de a trai iluzia vietii), Alta pastreaza, in subconstient, amagirea care se numea Cellino.
Asa se explica intalnirea din chiosc, dorita de Alta pentru a se intoarce in timpul fericit, prin evocare: „De ce am venit? Ca sa vorbim Cellino... de dragostea noastra... ca sa vorbim...".
Tonului imnic al femeii, barbatul ii raspunde printr-o mare doza de insensibilitate, iar dorinta lui de a pleca trezeste dispretul si amaraciunea in sufletul Altei.
Ea are acum revelatia uratului, dar cum nu scapase inca de himera iubirii, incearca sa-1 salveze pe Cellino de mania lui Gralla.
Ca orice om pedepsit de iele si ramas „lunatec", Alta are un comportament greu de explicat: isi injunghie sotul pentru a-si salva imaginea in fata lui Cellino (care o acuzase ca-1 atrasese intr-o cursa).
Ulterior, cuprinsa de remuscari, cere sa fie ucisa, dar nu-si impune nici un gest care sa-i arate regretul. ...
... pentru cei care inca mai citesc!
Patul lui Procust
Camil Petrescu (1894-1957) a fost un scriitor cu mari valente spirituale, manifestate in mai multe domenii ale creatiei literare: poezie, proza, dramaturgie, eseistica.
Inscris in modernismul lovinescian al epocii, Camil Petrescu s-a orientat, atat in
romane, cat si in teatru, spre o tematica inalta si grava: iubirea, razboiul, moartea, absolutul, destinul. Personajul camilpetrescian este un intelectual de elita, un om care „a vazut idei", un cautator al absolutului.
„Patul lui Procust" (1933) este cel mai bun roman al lui Camil Petrescu si una dintre cele mai originale creatii din proza romaneasca moderna.
Fara indoiala, prin amploarea constructiei epice, prin existenta mai multor planuri narative si prin complexitatea personajelor, lucrarea pe care o discutam este un roman.
Incadrarea lui in categoria constructiilor romanesti moderne poate fi explicata prin:
Noutatea absoluta a formulei compozitionale, perspectiva narativa fiind secventiala.
Timpul subiectiv, „actiunea" neavand un fir cronologic; diversele momente din viata personajelor sunt reconstituite din amintiri, opinii ale altor personaje si note de subsol.
Metoda „oglinzilor paralele", fiecare dintre actanti fiind vazut in mod diferit de catre cei care l-au cunoscut.
Acuitatea analizei psihologice.
Tema romanului este drama omului superior, sortit sa fie incompatibil cu lumea, cu iubirea si cu norocul. Fiecare dintre cele trei personaje care reprezinta omul superior (doamna T., Ladima si Fred Vasilescu) este un inadaptat care nu se poate incadra in „patul procustian" al iubirii sau al societatii.
Titlul trimite la mitul antic al lui Procust, talhar-hangiu din Atica si care punea drumetii intr-un anumit pat, „lungin-du-i" sau „scurtandu-i" dupa dimensiunile lui.
Rezulta ca „patul lui Procust" reprezinta un spatiu al nepotrivirii aducator de suferinta.
Din punct de vedere compozitional, romanul „Patul lui Procust" este alcatuit pe trei planuri:
Primul dintre acestea se incheaga din cele trei scrisori pe care o anume doamna T. i le trimite autorului. Aceasta prima parte a cartii (alcatuita dupa formula romanului epistolar) reface o parte din viata doamnei T., alte momente ale existentei ei trecute fiind reconstituite „prin incidente de memorie si asociatie discontinua" (cum scria G. Calinescu), in jurnalul lui Fred Vasilescu.
Acest plan ar putea fi numit al marilor iubiri nefericite si nu se rezuma la prima parte a romanului, ci este infuzat si in celelalte.
Al doilea plan este cel al esecurilor existentiale ale omului superior (reprezentat prin Ladima).
Cel de al doilea plan al romanului cuprinde actiunea propriu-zisa relatata in jurnalul lui Fred Vasilescu. intitulat ..Intr-o dupa-amiaza de august".
Acum, apar si alte doua personaje ale romanului (George Demetru Ladima si Emilia Rachitaru). Si imaginile acestora se constituie din mai multe unghiuri (ca si cand ar fi priviti in mai multe „oglinzi paralele"), mijloacele pe care autorul le utilizeaza fiind: scrisorile pe care ziaristul Ladima i le trimisese Emiliei, comentariile acesteia din urma, amintirile lui Fred Vasilescu (aduse in prezent prin memorie involuntara), decupaje din ziare, confesiuni ale unor martori (..Epilog I").
Al treilea plan este al autorului (devenit personaj, prin numeroasele note de subsol si prin ..Epilog II").
Alcatuire:
Romanul „Patul lui Procust", de Camil Petrescu, are o structura inedita, fiind alcatuit pe trei planuri si cuprinzand patru parti:
- trei scrisori ale doamnei T.;
-jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat „intr-o dupa-amiaza de august";
- Epilog I;
- Epilog II (apartinand autorului).
Universul operei
Cele trei scrisori ale doamnei T., numerotate cu cifre romane si fara titluri, constituie raspunsul la rugamintea pe care autorul i-o adresase, de a vorbi, cu maxima sinceritate, despre viata ei; conditia sinceritatii trebuia sa asigure autenticitatea celor relatate.
Aflam astfel, ca, in urma cu cincisprezece ani, Maria T. Manescu (numita, apoi, doamna T.) era cea mai frumoasa fata dintr-un oras de provincie si ca era iubita cu pasiune de un tanar (pe nume D.), ai carui parinti locuiau prin apropiere.
Cunoscand insa un inginer proaspat intors din Germania, Maria Manescu se casatoreste cu acesta si pleaca din tara, revenind abia dupa divort.
Stabilita in Bucuresti, doamna T. il reintalneste de D. care ii pastrase aceeasi iubire fara speranta, cu toate ca isi ratase viata din pricina ei.
Cum suferea ea insasi din cauza unei iubiri sfarsite inexplicabil pentru un anume X., doamna T. ii daruieste o noapte indureratului D., intr-un moment de ratacire.
Acum (ca si in perioada urmatoare), sfasierea launtrica intre mila si dezgust, suferinta provocata de gandul ca X, reediteaza, cu o alta femeie, momentele iubirii lor, constituie pentru doamna T un adevarat „pat al lui Procust".
Dupa citirea celor trei scrisori, autorul afla ca misteriosul X. era Fred Vasilescu, tanar monden, de o frumusete sportiva, bogat, aviator si fost secretar de legatie; in plus, ca fiu al multimilionarului Tanase Vasilescu-Lumanararu, Fred cunostea si lumea politica a timpului. Staruind si pe langa proaspatul sau prieten (caruia ii cere sa scrie despre viata lui), autorul obtine, in jurul datei de 15 noiembrie, caietele continand jurnalul lui Fred Vasilescu.
Aceste pagini, combinand formula romanului-jurnal cu aceea a romanului epistolar, ar putea fi rezumate astfel:
Intr-o dupa-amiaza calduroasa de august, Fred Vasilescu ii face o vizita Emiliei Rachitaru, actrita stagiara fara talent si semiprostituata; aceasta ii arata scrisorile adresate ei de catre George Demetru Ladima, un ziarist care se sinucisese cu patru luni in urma (si pe care Fred il cunoscuse, in 1926, intr-o vacanta pe Litoral).
Intrucat vietile celor doi barbati se intersectasera de mai multe ori si pentru ca Ladima constituia, pentru el, o enigma, Fred Vasilescu simte nevoia acuta de a citi acele scrisori.
Lectura acestora releva drama existentiala a intelectualului de exceptie G.D. Ladima, incapabil sa se adapteze normelor lumii in care traia.
Prin 1927, dupa ce somase multa vreme, Ladima este angajat ca director la ziarul „Veacul" (finantat de Tanase Vasilescu-Lumanararu), publicatie care avea drept scop anihilarea campaniei de presa dusa de un alt ziar impotriva lui Nae Gheorghidiu (fost ministru in guvernul liberal).
Dupa ce, in trei saptamani, adversarii sunt redusi la tacere, Ladima incepe sa atace unele carente ale industriei romanesti, nemultumindu-i astfel pe mai marii liberalilor si pe Gheorghidiu insusi. Atunci cand acesta din urma ii cere sa-si modifice atitudinea, intransigentul director demisioneaza.
Nepotrivirea dintre onestitatea sa structurala si principiile labile ale lumii in care traia, constituie o „fata" a „patului pro-custian" in care se zbate Ladima.
Cea de a doua „fata" este iubirea pentru Emilia, fiinta instinctuala si lipsita de morala, pe care Ladima o impodobise, din nevoia de puritate, cu trasaturi imposibil de gasit la aceasta femeie vulgara.
Atunci cand are revelatia noroiului in care coborase prin aceasta iubire, Ladima se sinucide. Ca o ultima incercare de a-si salva imaginea, lasa o scrisoare adresata doamnei T., invocand o dragoste neimpartasita.
La randul sau, Fred Vasilescu traieste chinurile „patului pro-custian" propriu, concretizate in drama unei iubiri devorante (dar imposibil de pastrat) pentru frumoasa doamna T.
Povestea lor de dragoste (reinviata, prin memorie involuntara, in calda dupa-amiaza de august) incepuse cu patru-cinci ani in urma, atunci cand Fred Vasilescu ii ceruse doamnei T. (proprietara a unui magazin de mobila moderna) sa-i decoreze apartamentul.
Pe masura ce trece timpul insa, barbatul intuieste superioritatea femeii iubite, a carei frumusete interioara il copleseste, amenintand sa-i dizolve personalitatea; asa se face ca, dorind sa si-o salveze, Fred Vasilescu provoaca o ruptura, cu toate ca aceasta ii pricinuieste o nesfarsita durere. Asemenea tanarului care ramane „neom" dupa ce vede, noaptea, ielele dansand, Fred Vasilescu tanjeste dupa revelatia seninului, pana cand moartea il va izbavi: dupa ce-i preda autorului manuscrisul si dupa ce-si lasa averea, prin testament, doamnei T., Fred Vasilescu se prabuseste cu avionul, in apropiere de Ciulnita. Pana la capat, intrebarea daca acest eveniment a fost accident sau sinucidere ramane fara raspuns.
Inedita este si modalitatea de caracterizare a personajelor, fiecare dintre ele fiind vazut din mai multe perspective:
Maria T. Manescu este unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura noastra. Tinuta sa fizica (reflectand perfect bogatul sau flux sufletesc) releva o anume distinctie greu de gasit in lumea comuna: „Nu inalta si inselator slaba, palida si cu un par bogat de culoarea castanei (cand cadea lumina pe el parea ruginiu) si mai ales extrem de emotiva, alternand o sprinteneala nervoasa, cu lungi taceri melancolice... " (portret facut de autor, intr-o nota de subsol); „E o femeie frumoasa, desi poate fara stilul modei, dar cand e serioasa are trasaturile cam tari putin, incat uneori pare urata... Cand surade insa - vag indurerat totdeauna - trece parca la o alta extremitate si devine de o feminitate fara pereche" (din jurnalul lui Fred Vasilescu).
Mereu modificat in functie de imprejurari, chipul doamnei T. ii releva sensibilitatea, frumusetea interioara a celei care parea a fi strabatuta necontenit de un fluid, iar „acest curent continuu era de fapt gandire. " Grava, inteligenta („ O femeie de geniu avand existenta unei femei obisnuite",. cum scria Perpessicius, parafrazandu-1 pe Proust) si lucida, Maria T. Manescu este un personaj de o calitate rara.
Inzestrata cu un neobisnuit simt estetic (atat de necesar in activitatea de decorator), senzuala si feminina, sincera (chiar cu pretul de a provoca durere), doamna T. ramane o figura regala, sub aspectul unei femei simple.
Cea mai importanta trasatura a acestui personaj este melancolia iubirii pierdute, traire care o apropie de eroinele lui Turgheniev.
George Demetru Ladima este privit, si el, in mai multe „oglinzi paralele".
Astfel, pentru Emilia, Ladima era un tip cam „haloimas", putin „aiurea", demodat si naiv, dispus sa suporte orice.
Pentru Fred Vasilescu, Ladima este un domn bine, caruia s-ar fi sfiit sa-i ofere postul de secretar la fundatia sa.
Tot asa, procurorul care ancheteaza moartea ziaristului il considera un mare poet, ca si Cibanoiu (care vorbeste despre inteligenta rara a lui Ladima); prin contrast, Penciulescu il vede ca pe un „dobitoc" a carui unica alternativa era sinuciderea.
Din insumarea acestor opinii, dar, mai ales, din amintirile lui Fred Vasilescu, se incheaga cunoscutul portret al eroului camilpetrescian: intelectualul de exceptie, incapabil sa se incadreze in niste norme care nu se potriveau cu fondul sau onest.
Portretul fizic al lui Ladima este cel al unui barbat de 35-40 de ani, „inalt, slab, cu ochi rotunzi si orbitele mari, adancite... ", usor demodat, dar corect imbracat si avand un comportament de perfect om de lume.
Tipologic, Ladima este un inadaptat (ca si Stefan Gheorghi-diu, din „ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"), care incearca sa-si pastreze, intr-o lume plina de compromisuri, integritatea morala: „Eu sunt un om care scrie... si daca nu scriu ceea ce gandesc, de ce sa mai scriu? Nu pot altfel."
Iubitor al adevarului (care poate fi, intr-o acceptie personala, „absolutul" sau), orgolios, intransigent in profesie si corect in relatiile cu ceilalti, Ladima traieste o adevarata drama a nepotrivirii cu lumea.
In relatia cu Emilia, Ladima se vadeste a fi un visator, un om curat sufleteste, sensibil si chiar duios, care crede ca si-a gasit idealul unei fericiri casnice indelung dorite; pe masura ce intelege adevarul, el devine un dezamagit, regasindu-si luciditatea.
Conditia esentiala a personajului este insa aceea de poet caruia i-a fost rezervat destinul de a fi „fatal si greu cenzurat de moarte", oprit in menirea sa de creator si restituit taranii.
Poezia ..Patul lui Procust" (atribuita lui Ladima) caracterizeaza, la modul barbian, soarta poetului ca fiinta umana: sfasiat de conditia sa contradictorie, osciland intre urat si „mirajul frumusetii nevalente", poetul traieste un destin dramatic.
Fred Vasilescu este construit pe baza aceluiasi principiu, oferind mai multe „fete": pentru tinerii din „banda" vesela de la Movila, este un camarad de petrecere, bogat, simpatizat de fete si naiv; pentru autor, este un prieten a carui voce, cu un timbru deosebit, avea „acea vibratie melodioasa, calma, pe care o au toti oamenii fruntasi adevarati in activitatea lor, oricare ar fi ea"; pentru doamna T., Fred Vasilescu este un suflet-pereche („avem intens si neva?"it acelasi suflet ca doi frati siamezi acelasi pantec") pe cart. il iubeste pana la suferinta.
Descrierea infatisarii fizice a lui Fred Vasilescu apare in „Epilog II" si ii apartine autorului (marcat de moartea tragica a celui pe care il considera un prieten loial): „Ziarele de a doua zi au adus coloane intregi de amanunte si numeroase fotografii care, de altfel, erau ele insele un fel de moarte, caci, asa cenusii, poroase si cu linii simplificate, nu mai infatisau nimic din tanarul blond, cu obrazul limpede, cu trasaturi regulate si evidente ca un cap de statuie greceasca, doar cu fruntea putin cam boltita deasupra ochilor verzi adanci. Cu atat mai putin aminteau de acel corp vanjos din sportivitate diversa, complimentara, cu miscari mladioase de haiduc tanar, afemeiat si ganditor."
Insumand opiniile subiective ale celor care l-au cunoscut si citindu-i jurnalul, avem in fata un om aparent fericit: frumos, bogat, monden, sportiv, cunoscut in lumea timpului.
In realitate, Fred Vasilescu este un lucid care traieste, tocmai din aceasta pricina, la modul acut, drama iubirii imposibile.
inzestrat intelectual deasupra reputatiei pe care o avea, sensibil la suferinta lui Ladima (descoperita abia prin citirea scri- sorilor), el nu se poate elibera, mult timp, de propria-i suferinta.
Jurnalul devine astfel un adevarat catharsis care il salveaza din „patul procustian" al amintirilor dureroase, pentru a intra, izbavit, in moarte.
Camil Petrescu (1894-1957) a fost un scriitor cu mari valente spirituale, manifestate in mai multe domenii ale creatiei literare: poezie, proza, dramaturgie, eseistica.
Inscris in modernismul lovinescian al epocii, Camil Petrescu s-a orientat, atat in
romane, cat si in teatru, spre o tematica inalta si grava: iubirea, razboiul, moartea, absolutul, destinul. Personajul camilpetrescian este un intelectual de elita, un om care „a vazut idei", un cautator al absolutului.
„Patul lui Procust" (1933) este cel mai bun roman al lui Camil Petrescu si una dintre cele mai originale creatii din proza romaneasca moderna.
Fara indoiala, prin amploarea constructiei epice, prin existenta mai multor planuri narative si prin complexitatea personajelor, lucrarea pe care o discutam este un roman.
Incadrarea lui in categoria constructiilor romanesti moderne poate fi explicata prin:
Noutatea absoluta a formulei compozitionale, perspectiva narativa fiind secventiala.
Timpul subiectiv, „actiunea" neavand un fir cronologic; diversele momente din viata personajelor sunt reconstituite din amintiri, opinii ale altor personaje si note de subsol.
Metoda „oglinzilor paralele", fiecare dintre actanti fiind vazut in mod diferit de catre cei care l-au cunoscut.
Acuitatea analizei psihologice.
Tema romanului este drama omului superior, sortit sa fie incompatibil cu lumea, cu iubirea si cu norocul. Fiecare dintre cele trei personaje care reprezinta omul superior (doamna T., Ladima si Fred Vasilescu) este un inadaptat care nu se poate incadra in „patul procustian" al iubirii sau al societatii.
Titlul trimite la mitul antic al lui Procust, talhar-hangiu din Atica si care punea drumetii intr-un anumit pat, „lungin-du-i" sau „scurtandu-i" dupa dimensiunile lui.
Rezulta ca „patul lui Procust" reprezinta un spatiu al nepotrivirii aducator de suferinta.
Din punct de vedere compozitional, romanul „Patul lui Procust" este alcatuit pe trei planuri:
Primul dintre acestea se incheaga din cele trei scrisori pe care o anume doamna T. i le trimite autorului. Aceasta prima parte a cartii (alcatuita dupa formula romanului epistolar) reface o parte din viata doamnei T., alte momente ale existentei ei trecute fiind reconstituite „prin incidente de memorie si asociatie discontinua" (cum scria G. Calinescu), in jurnalul lui Fred Vasilescu.
Acest plan ar putea fi numit al marilor iubiri nefericite si nu se rezuma la prima parte a romanului, ci este infuzat si in celelalte.
Al doilea plan este cel al esecurilor existentiale ale omului superior (reprezentat prin Ladima).
Cel de al doilea plan al romanului cuprinde actiunea propriu-zisa relatata in jurnalul lui Fred Vasilescu. intitulat ..Intr-o dupa-amiaza de august".
Acum, apar si alte doua personaje ale romanului (George Demetru Ladima si Emilia Rachitaru). Si imaginile acestora se constituie din mai multe unghiuri (ca si cand ar fi priviti in mai multe „oglinzi paralele"), mijloacele pe care autorul le utilizeaza fiind: scrisorile pe care ziaristul Ladima i le trimisese Emiliei, comentariile acesteia din urma, amintirile lui Fred Vasilescu (aduse in prezent prin memorie involuntara), decupaje din ziare, confesiuni ale unor martori (..Epilog I").
Al treilea plan este al autorului (devenit personaj, prin numeroasele note de subsol si prin ..Epilog II").
Alcatuire:
Romanul „Patul lui Procust", de Camil Petrescu, are o structura inedita, fiind alcatuit pe trei planuri si cuprinzand patru parti:
- trei scrisori ale doamnei T.;
-jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat „intr-o dupa-amiaza de august";
- Epilog I;
- Epilog II (apartinand autorului).
Universul operei
Cele trei scrisori ale doamnei T., numerotate cu cifre romane si fara titluri, constituie raspunsul la rugamintea pe care autorul i-o adresase, de a vorbi, cu maxima sinceritate, despre viata ei; conditia sinceritatii trebuia sa asigure autenticitatea celor relatate.
Aflam astfel, ca, in urma cu cincisprezece ani, Maria T. Manescu (numita, apoi, doamna T.) era cea mai frumoasa fata dintr-un oras de provincie si ca era iubita cu pasiune de un tanar (pe nume D.), ai carui parinti locuiau prin apropiere.
Cunoscand insa un inginer proaspat intors din Germania, Maria Manescu se casatoreste cu acesta si pleaca din tara, revenind abia dupa divort.
Stabilita in Bucuresti, doamna T. il reintalneste de D. care ii pastrase aceeasi iubire fara speranta, cu toate ca isi ratase viata din pricina ei.
Cum suferea ea insasi din cauza unei iubiri sfarsite inexplicabil pentru un anume X., doamna T. ii daruieste o noapte indureratului D., intr-un moment de ratacire.
Acum (ca si in perioada urmatoare), sfasierea launtrica intre mila si dezgust, suferinta provocata de gandul ca X, reediteaza, cu o alta femeie, momentele iubirii lor, constituie pentru doamna T un adevarat „pat al lui Procust".
Dupa citirea celor trei scrisori, autorul afla ca misteriosul X. era Fred Vasilescu, tanar monden, de o frumusete sportiva, bogat, aviator si fost secretar de legatie; in plus, ca fiu al multimilionarului Tanase Vasilescu-Lumanararu, Fred cunostea si lumea politica a timpului. Staruind si pe langa proaspatul sau prieten (caruia ii cere sa scrie despre viata lui), autorul obtine, in jurul datei de 15 noiembrie, caietele continand jurnalul lui Fred Vasilescu.
Aceste pagini, combinand formula romanului-jurnal cu aceea a romanului epistolar, ar putea fi rezumate astfel:
Intr-o dupa-amiaza calduroasa de august, Fred Vasilescu ii face o vizita Emiliei Rachitaru, actrita stagiara fara talent si semiprostituata; aceasta ii arata scrisorile adresate ei de catre George Demetru Ladima, un ziarist care se sinucisese cu patru luni in urma (si pe care Fred il cunoscuse, in 1926, intr-o vacanta pe Litoral).
Intrucat vietile celor doi barbati se intersectasera de mai multe ori si pentru ca Ladima constituia, pentru el, o enigma, Fred Vasilescu simte nevoia acuta de a citi acele scrisori.
Lectura acestora releva drama existentiala a intelectualului de exceptie G.D. Ladima, incapabil sa se adapteze normelor lumii in care traia.
Prin 1927, dupa ce somase multa vreme, Ladima este angajat ca director la ziarul „Veacul" (finantat de Tanase Vasilescu-Lumanararu), publicatie care avea drept scop anihilarea campaniei de presa dusa de un alt ziar impotriva lui Nae Gheorghidiu (fost ministru in guvernul liberal).
Dupa ce, in trei saptamani, adversarii sunt redusi la tacere, Ladima incepe sa atace unele carente ale industriei romanesti, nemultumindu-i astfel pe mai marii liberalilor si pe Gheorghidiu insusi. Atunci cand acesta din urma ii cere sa-si modifice atitudinea, intransigentul director demisioneaza.
Nepotrivirea dintre onestitatea sa structurala si principiile labile ale lumii in care traia, constituie o „fata" a „patului pro-custian" in care se zbate Ladima.
Cea de a doua „fata" este iubirea pentru Emilia, fiinta instinctuala si lipsita de morala, pe care Ladima o impodobise, din nevoia de puritate, cu trasaturi imposibil de gasit la aceasta femeie vulgara.
Atunci cand are revelatia noroiului in care coborase prin aceasta iubire, Ladima se sinucide. Ca o ultima incercare de a-si salva imaginea, lasa o scrisoare adresata doamnei T., invocand o dragoste neimpartasita.
La randul sau, Fred Vasilescu traieste chinurile „patului pro-custian" propriu, concretizate in drama unei iubiri devorante (dar imposibil de pastrat) pentru frumoasa doamna T.
Povestea lor de dragoste (reinviata, prin memorie involuntara, in calda dupa-amiaza de august) incepuse cu patru-cinci ani in urma, atunci cand Fred Vasilescu ii ceruse doamnei T. (proprietara a unui magazin de mobila moderna) sa-i decoreze apartamentul.
Pe masura ce trece timpul insa, barbatul intuieste superioritatea femeii iubite, a carei frumusete interioara il copleseste, amenintand sa-i dizolve personalitatea; asa se face ca, dorind sa si-o salveze, Fred Vasilescu provoaca o ruptura, cu toate ca aceasta ii pricinuieste o nesfarsita durere. Asemenea tanarului care ramane „neom" dupa ce vede, noaptea, ielele dansand, Fred Vasilescu tanjeste dupa revelatia seninului, pana cand moartea il va izbavi: dupa ce-i preda autorului manuscrisul si dupa ce-si lasa averea, prin testament, doamnei T., Fred Vasilescu se prabuseste cu avionul, in apropiere de Ciulnita. Pana la capat, intrebarea daca acest eveniment a fost accident sau sinucidere ramane fara raspuns.
Inedita este si modalitatea de caracterizare a personajelor, fiecare dintre ele fiind vazut din mai multe perspective:
Maria T. Manescu este unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura noastra. Tinuta sa fizica (reflectand perfect bogatul sau flux sufletesc) releva o anume distinctie greu de gasit in lumea comuna: „Nu inalta si inselator slaba, palida si cu un par bogat de culoarea castanei (cand cadea lumina pe el parea ruginiu) si mai ales extrem de emotiva, alternand o sprinteneala nervoasa, cu lungi taceri melancolice... " (portret facut de autor, intr-o nota de subsol); „E o femeie frumoasa, desi poate fara stilul modei, dar cand e serioasa are trasaturile cam tari putin, incat uneori pare urata... Cand surade insa - vag indurerat totdeauna - trece parca la o alta extremitate si devine de o feminitate fara pereche" (din jurnalul lui Fred Vasilescu).
Mereu modificat in functie de imprejurari, chipul doamnei T. ii releva sensibilitatea, frumusetea interioara a celei care parea a fi strabatuta necontenit de un fluid, iar „acest curent continuu era de fapt gandire. " Grava, inteligenta („ O femeie de geniu avand existenta unei femei obisnuite",. cum scria Perpessicius, parafrazandu-1 pe Proust) si lucida, Maria T. Manescu este un personaj de o calitate rara.
Inzestrata cu un neobisnuit simt estetic (atat de necesar in activitatea de decorator), senzuala si feminina, sincera (chiar cu pretul de a provoca durere), doamna T. ramane o figura regala, sub aspectul unei femei simple.
Cea mai importanta trasatura a acestui personaj este melancolia iubirii pierdute, traire care o apropie de eroinele lui Turgheniev.
George Demetru Ladima este privit, si el, in mai multe „oglinzi paralele".
Astfel, pentru Emilia, Ladima era un tip cam „haloimas", putin „aiurea", demodat si naiv, dispus sa suporte orice.
Pentru Fred Vasilescu, Ladima este un domn bine, caruia s-ar fi sfiit sa-i ofere postul de secretar la fundatia sa.
Tot asa, procurorul care ancheteaza moartea ziaristului il considera un mare poet, ca si Cibanoiu (care vorbeste despre inteligenta rara a lui Ladima); prin contrast, Penciulescu il vede ca pe un „dobitoc" a carui unica alternativa era sinuciderea.
Din insumarea acestor opinii, dar, mai ales, din amintirile lui Fred Vasilescu, se incheaga cunoscutul portret al eroului camilpetrescian: intelectualul de exceptie, incapabil sa se incadreze in niste norme care nu se potriveau cu fondul sau onest.
Portretul fizic al lui Ladima este cel al unui barbat de 35-40 de ani, „inalt, slab, cu ochi rotunzi si orbitele mari, adancite... ", usor demodat, dar corect imbracat si avand un comportament de perfect om de lume.
Tipologic, Ladima este un inadaptat (ca si Stefan Gheorghi-diu, din „ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"), care incearca sa-si pastreze, intr-o lume plina de compromisuri, integritatea morala: „Eu sunt un om care scrie... si daca nu scriu ceea ce gandesc, de ce sa mai scriu? Nu pot altfel."
Iubitor al adevarului (care poate fi, intr-o acceptie personala, „absolutul" sau), orgolios, intransigent in profesie si corect in relatiile cu ceilalti, Ladima traieste o adevarata drama a nepotrivirii cu lumea.
In relatia cu Emilia, Ladima se vadeste a fi un visator, un om curat sufleteste, sensibil si chiar duios, care crede ca si-a gasit idealul unei fericiri casnice indelung dorite; pe masura ce intelege adevarul, el devine un dezamagit, regasindu-si luciditatea.
Conditia esentiala a personajului este insa aceea de poet caruia i-a fost rezervat destinul de a fi „fatal si greu cenzurat de moarte", oprit in menirea sa de creator si restituit taranii.
Poezia ..Patul lui Procust" (atribuita lui Ladima) caracterizeaza, la modul barbian, soarta poetului ca fiinta umana: sfasiat de conditia sa contradictorie, osciland intre urat si „mirajul frumusetii nevalente", poetul traieste un destin dramatic.
Fred Vasilescu este construit pe baza aceluiasi principiu, oferind mai multe „fete": pentru tinerii din „banda" vesela de la Movila, este un camarad de petrecere, bogat, simpatizat de fete si naiv; pentru autor, este un prieten a carui voce, cu un timbru deosebit, avea „acea vibratie melodioasa, calma, pe care o au toti oamenii fruntasi adevarati in activitatea lor, oricare ar fi ea"; pentru doamna T., Fred Vasilescu este un suflet-pereche („avem intens si neva?"it acelasi suflet ca doi frati siamezi acelasi pantec") pe cart. il iubeste pana la suferinta.
Descrierea infatisarii fizice a lui Fred Vasilescu apare in „Epilog II" si ii apartine autorului (marcat de moartea tragica a celui pe care il considera un prieten loial): „Ziarele de a doua zi au adus coloane intregi de amanunte si numeroase fotografii care, de altfel, erau ele insele un fel de moarte, caci, asa cenusii, poroase si cu linii simplificate, nu mai infatisau nimic din tanarul blond, cu obrazul limpede, cu trasaturi regulate si evidente ca un cap de statuie greceasca, doar cu fruntea putin cam boltita deasupra ochilor verzi adanci. Cu atat mai putin aminteau de acel corp vanjos din sportivitate diversa, complimentara, cu miscari mladioase de haiduc tanar, afemeiat si ganditor."
Insumand opiniile subiective ale celor care l-au cunoscut si citindu-i jurnalul, avem in fata un om aparent fericit: frumos, bogat, monden, sportiv, cunoscut in lumea timpului.
In realitate, Fred Vasilescu este un lucid care traieste, tocmai din aceasta pricina, la modul acut, drama iubirii imposibile.
inzestrat intelectual deasupra reputatiei pe care o avea, sensibil la suferinta lui Ladima (descoperita abia prin citirea scri- sorilor), el nu se poate elibera, mult timp, de propria-i suferinta.
Jurnalul devine astfel un adevarat catharsis care il salveaza din „patul procustian" al amintirilor dureroase, pentru a intra, izbavit, in moarte.
... lectura obligatorie!!!
Scaunele
de Eugen Ionescu
Teatrul absurdului este un tip de creatie teatrala aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial, la inceputul anilor ’50.El respinge realismul psihologic si social, bazat pe iluzia mimetica , aceea de a infatisa spectatorilor aparenta unor oameni si a unor situatii reale, evoluand pe scena. Personajele sunt vag conturate, cu o identitate incerta,dezindividualizate. (Doi batrani, sot si sotie, imaginati de autor ca avand 95 si 94 de ani.) Temele sale predilecte sunt lipsa de sens a existentei, golul sufletesc,dezarticularea limbajului, incomunicarea, claustrarea, acapararea omului de automatisme si stereotipii, sugerandu-se imposibilitatea de a iesi din acest impas. Teatrul absurdului a avut un impact considerabil asupra evolutiei artei dramatice, innoindu-i radical mijloacele de expresie si largindu-i universul tematic.
Eugen Ionescu se afirma ca publicist, colaborand, in special cu articole de critica literara, la numeroase reviste ale vremii. In 1941 s-a stabilit in Franta. Abia aici isi descopera, dupa aproape zece ani in care nu publica nimic, vocatia care il va face celebru: teatrul. In 1950 a avut loc, la Theatre des Noctambules din Paris, premiera primei lui piese, “La Cantatrice chave”(“Cantareata cheala”). Formula teatrala ionesciana este insa, inca de la piesa de debut, atat de socant innoitoare, incat ea se impune cu greu, dramaturgul aflandu-se intr-un permanent razboi de hartuiala cu critica ostila a productiilor lui. Nonconformismul scriitorului castiga in cele din urma batalia. Piesele lui sunt primite pe marile scene ale lumii si sunt jucate constant in principalele teatre franceze. Artistul rebel e socotit mentor, creator de scoala dramatica. In 1970 Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze, recunoastere indubitabila a intrarii pieselor lui in repertoriul valorilor consacrate. 53868usd26yjt1t
Opera incepe cu prezentarea pe scurt a istoriei celor doi batrani,sot si sotie, imaginati de autor ca vand 95 si 94 de ani, ce traiesc de foarte multa vreme impreuna, izolati de restul lumii, intr-o casa imprejmuita de apa. Existenta lor a devenit un ritual de la care nu se mai pot abate, al depanarii acelorasi amintiri, reale sau inventate, al marturisirii acelorasi regrete pentru ce ar fi putut sa fie si n-a fost, al acelorasi enervari,alintari,accese sentimentale. Ei pregatesc seara marelui eveniment, in care Batranul va transmite omenirii “mesajul sau”, la care lucreaza de-o viata.Pentru aceasta au organizat o conferinta cu o multime de invitati:“toti proprietarii”, ”toti savantii”, ”pazitorii”, “episcopii”, ”chimistii”, ”cazangii”, ”violonistii”, ”delegatii”, “presedintii”, ”politistii”. Pentru a face mesajul mai elocvent, Batranul a aranjat ca acesta sa fie transmis de catre Orator.
Oaspetii (Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul) incep sa soseasca – prezente reala pentru cei doi batrani,invizibile insa pt spectatori.Gazdele intretin conversatia cu musafirii, ale caror replici nu se aud, in asteptarea inceperii conferintei.Batrana aduce mereu scaune pt invitati, care vin in nr tot mai mare,multime anonima, nevazuta si neauzita de catre public.
Surpriza serii este sosirea Imparatului, si el invizibil.Cei doi batrani il intampina coplesiti de emotie.Isi face aparitia si Oratorul.Intr-o stare exaltata, secondat in permanenta de replicile ca un ecou ale Batranei, Batranul face prezentarile si da cuvantul Oratorului, luandu-si ramas bun de la sotie.Opera are un final tragic, batranii aruncandu-se pe fereastra, in apa, sinucigandu-se.
Eugen Ionescu insoteste schimburile de replici din piesa “Scaunele” cu foarte amanuntite indicatii regizorale.In plus,textul este adnotat cu sugestii dobandite de pe urma primelor reprezentatii ale piesei.Dramaturgul e constient de noutatea tipului de teatru pe care il practica si de aceea vrea sa evite eventualele neintelegeri in montarea pieselor sale. Aspectul cel mai important din indicatiile regizorale este miscarea scenica.Din indicatiile regizorale initiale si din adnotarile ulterioare se observa preocuparea dramaturgului de o stiliza si de a esentializa cat mai puternic miscarea scenica,de a o debarasa de orice accesorii sau complicatii utile.Eugen Ionescu urmareste sa creeze efectul scenic prin care sa dea prezenta unei absente, sa faca astfel incat aceasta absenta sa fie simtita, perceputa concret de catre spectator.Scena sosirii oaspetilor la conferinta organizata de cei doi batrani corespunde punctului culminant al actiunii piesei. sj868u3526yjjt
Cuvintele joaca in piesa “Scaunele” un rol mai degraba secundar: dialogurile sunt banale,pline de clisee si stereotipii; tentativa Batranului de a-si transmite mesajul catre omenire esuaeaza lamentabil;Oratorul este surdo-mut.Prezenta muta a personajelor invizibile este lasata sa fie perceputa auditiv de catre spectatori o singura data, in finalul piesei.
Piesa sugereaza faptul ca cei doi batrani au ajuns sa formeze un cuplu atat de strans sudat,prin trecerea timpului,prin izolarea lor fata de ceilalti sau prin obisnuintele comune,incat nici unul nu mai poate exista independent de celalalt si,adesea,cei doi tind sa se confrunte unul de altul.
Fiind o piesa care se joaca pe scena si continand o multime de indicatii regizorale,este evident ca opera ”Scaunele” se incadreaza in genul dramatic,specia”teatru absurd”.Elementele ce dovedesc ca lucrarea lui Eugen Ionescu este teatru absurd sunt reprezentate prin personajele si situatiile nefiresti: personajele sunt invizibile, Batranul comunicand totusi cu ele,Oratorul e surdo-mut,personajele sunt vag conturate,cu o identitate incerta,nu se cunosc numele invitatilor,singurele identitati fiind: ”Doamna”, “Colonelul”, ”Frumoasa”, ”Fotogravorul”, aceleasi personaje capatand semnificatie simbolica: ele prin intermediul scaunelor devin interlocutorii de baza carora li se confeseaza cei doi batrani. Aceasta idee de teatru absurd mai e accentuata de tema piesei: golul sufletesc combinat cu incomunicarea, scanteia ce duce la sufenrinta batranilor.
Lucian Raicu afirma: “Ionesco a fost si este prin scrierile(si prin actiunile) sale o constiinta centrala a lumii contemporane. Exista o atitudine inflexibil ionesciana in problemele lumii contemporane. Exista un ionescian fel de a fi.”
de Eugen Ionescu
Teatrul absurdului este un tip de creatie teatrala aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial, la inceputul anilor ’50.El respinge realismul psihologic si social, bazat pe iluzia mimetica , aceea de a infatisa spectatorilor aparenta unor oameni si a unor situatii reale, evoluand pe scena. Personajele sunt vag conturate, cu o identitate incerta,dezindividualizate. (Doi batrani, sot si sotie, imaginati de autor ca avand 95 si 94 de ani.) Temele sale predilecte sunt lipsa de sens a existentei, golul sufletesc,dezarticularea limbajului, incomunicarea, claustrarea, acapararea omului de automatisme si stereotipii, sugerandu-se imposibilitatea de a iesi din acest impas. Teatrul absurdului a avut un impact considerabil asupra evolutiei artei dramatice, innoindu-i radical mijloacele de expresie si largindu-i universul tematic.
Eugen Ionescu se afirma ca publicist, colaborand, in special cu articole de critica literara, la numeroase reviste ale vremii. In 1941 s-a stabilit in Franta. Abia aici isi descopera, dupa aproape zece ani in care nu publica nimic, vocatia care il va face celebru: teatrul. In 1950 a avut loc, la Theatre des Noctambules din Paris, premiera primei lui piese, “La Cantatrice chave”(“Cantareata cheala”). Formula teatrala ionesciana este insa, inca de la piesa de debut, atat de socant innoitoare, incat ea se impune cu greu, dramaturgul aflandu-se intr-un permanent razboi de hartuiala cu critica ostila a productiilor lui. Nonconformismul scriitorului castiga in cele din urma batalia. Piesele lui sunt primite pe marile scene ale lumii si sunt jucate constant in principalele teatre franceze. Artistul rebel e socotit mentor, creator de scoala dramatica. In 1970 Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze, recunoastere indubitabila a intrarii pieselor lui in repertoriul valorilor consacrate. 53868usd26yjt1t
Opera incepe cu prezentarea pe scurt a istoriei celor doi batrani,sot si sotie, imaginati de autor ca vand 95 si 94 de ani, ce traiesc de foarte multa vreme impreuna, izolati de restul lumii, intr-o casa imprejmuita de apa. Existenta lor a devenit un ritual de la care nu se mai pot abate, al depanarii acelorasi amintiri, reale sau inventate, al marturisirii acelorasi regrete pentru ce ar fi putut sa fie si n-a fost, al acelorasi enervari,alintari,accese sentimentale. Ei pregatesc seara marelui eveniment, in care Batranul va transmite omenirii “mesajul sau”, la care lucreaza de-o viata.Pentru aceasta au organizat o conferinta cu o multime de invitati:“toti proprietarii”, ”toti savantii”, ”pazitorii”, “episcopii”, ”chimistii”, ”cazangii”, ”violonistii”, ”delegatii”, “presedintii”, ”politistii”. Pentru a face mesajul mai elocvent, Batranul a aranjat ca acesta sa fie transmis de catre Orator.
Oaspetii (Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul) incep sa soseasca – prezente reala pentru cei doi batrani,invizibile insa pt spectatori.Gazdele intretin conversatia cu musafirii, ale caror replici nu se aud, in asteptarea inceperii conferintei.Batrana aduce mereu scaune pt invitati, care vin in nr tot mai mare,multime anonima, nevazuta si neauzita de catre public.
Surpriza serii este sosirea Imparatului, si el invizibil.Cei doi batrani il intampina coplesiti de emotie.Isi face aparitia si Oratorul.Intr-o stare exaltata, secondat in permanenta de replicile ca un ecou ale Batranei, Batranul face prezentarile si da cuvantul Oratorului, luandu-si ramas bun de la sotie.Opera are un final tragic, batranii aruncandu-se pe fereastra, in apa, sinucigandu-se.
Eugen Ionescu insoteste schimburile de replici din piesa “Scaunele” cu foarte amanuntite indicatii regizorale.In plus,textul este adnotat cu sugestii dobandite de pe urma primelor reprezentatii ale piesei.Dramaturgul e constient de noutatea tipului de teatru pe care il practica si de aceea vrea sa evite eventualele neintelegeri in montarea pieselor sale. Aspectul cel mai important din indicatiile regizorale este miscarea scenica.Din indicatiile regizorale initiale si din adnotarile ulterioare se observa preocuparea dramaturgului de o stiliza si de a esentializa cat mai puternic miscarea scenica,de a o debarasa de orice accesorii sau complicatii utile.Eugen Ionescu urmareste sa creeze efectul scenic prin care sa dea prezenta unei absente, sa faca astfel incat aceasta absenta sa fie simtita, perceputa concret de catre spectator.Scena sosirii oaspetilor la conferinta organizata de cei doi batrani corespunde punctului culminant al actiunii piesei. sj868u3526yjjt
Cuvintele joaca in piesa “Scaunele” un rol mai degraba secundar: dialogurile sunt banale,pline de clisee si stereotipii; tentativa Batranului de a-si transmite mesajul catre omenire esuaeaza lamentabil;Oratorul este surdo-mut.Prezenta muta a personajelor invizibile este lasata sa fie perceputa auditiv de catre spectatori o singura data, in finalul piesei.
Piesa sugereaza faptul ca cei doi batrani au ajuns sa formeze un cuplu atat de strans sudat,prin trecerea timpului,prin izolarea lor fata de ceilalti sau prin obisnuintele comune,incat nici unul nu mai poate exista independent de celalalt si,adesea,cei doi tind sa se confrunte unul de altul.
Fiind o piesa care se joaca pe scena si continand o multime de indicatii regizorale,este evident ca opera ”Scaunele” se incadreaza in genul dramatic,specia”teatru absurd”.Elementele ce dovedesc ca lucrarea lui Eugen Ionescu este teatru absurd sunt reprezentate prin personajele si situatiile nefiresti: personajele sunt invizibile, Batranul comunicand totusi cu ele,Oratorul e surdo-mut,personajele sunt vag conturate,cu o identitate incerta,nu se cunosc numele invitatilor,singurele identitati fiind: ”Doamna”, “Colonelul”, ”Frumoasa”, ”Fotogravorul”, aceleasi personaje capatand semnificatie simbolica: ele prin intermediul scaunelor devin interlocutorii de baza carora li se confeseaza cei doi batrani. Aceasta idee de teatru absurd mai e accentuata de tema piesei: golul sufletesc combinat cu incomunicarea, scanteia ce duce la sufenrinta batranilor.
Lucian Raicu afirma: “Ionesco a fost si este prin scrierile(si prin actiunile) sale o constiinta centrala a lumii contemporane. Exista o atitudine inflexibil ionesciana in problemele lumii contemporane. Exista un ionescian fel de a fi.”
“The Bucket List” - 2007
Cine n-a împãrţit niciodatã o camerã de spital n-o sã înţeleagã ce se petrece cu oamenii ãştia doi. N-o sã înţeleaga neputinţa care îi cuprinde, sentimentul de gol şi de a nimãnui, groaza în faţa a ce va sã vinã şi disperarea greşelilor deja fãcute. Deciziile luate cu ochii în tavan şi fãgãduielile cã de acum încolo totul va fi altfel, cã viaţa va fi croitã cu cât mai puţin negru şi gri, pentru cã tu vei fi altfel, odatã ce scapi şi ieşi pe uşa spitalului.
Şi îţi iei viaţa şi o analizezi cum n-ai fãcut-o niciodatã, ştii cã nu mai poţi repara multe, dar speri ca mãcar de acum încolo sã fii altfel.
Cine n-a împãrţit niciodatã o camerã de spital n-o sã înţeleagã o astfel de prietenie, pentru cã disperarea şi durerea e la dublu şi singura persoanã care te poate înţelege nu e cea iubitã, ci strãinul de lângã tine care îţi ştie chinul.
Carter şi Edward sunt amândoi bolnavi de cancer şi nu mai au mult de trãit. O ştiu şi ei şi fiecare face faţã cum poate distracţiei. Asta pânã în momentul în care Carter pune pe hârtie „The Bucket List”, lucruri pe care ţi le doreşti fãcute înainte sã mori. Modest şi înţelept, nu cere multe. Edward însã gãseşte lista şi aici începe nebunia.
Normal cã fug în jurul lumii, vãd şi fac ce n-au vãzut/fãcut niciodatã pânã atunci. Normal cã devin cei mai buni prieteni, deşi sunt diferiţi ca apa şi uleiul, normal cã unul din ei moare primul şi celãlalt îşi urãşte trãirea.
Ca sã înţelegeţi însã frumuseţea de tãiat vene a filmului, trebuie totuşi sã vã spun cã Edward e Jack Nicholson şi Carter e Morgan Freeman. Ce vreţi mai mult? Doi nebun de frumoşi, unul încãpãţânat şi alintat de cere pumni în faţã tot timpul, glumeţ nevoie mare doar ca sã-şi ascundã suferinţa. Celãlalt, înţelept, potolit, cu un altfel de umor, dar şi specialist în rãspunsuri la „Ştiaţi cã…?”
Ce e mare la filmul ãsta e cã îi crezi. Şi nu e doar talentul, sau asta vreau eu sã cred. Amândoi actorii nu sunt în floarea tinereţii şi pun pariu cã atunci când au fãcut filmul s-au gândit la propriul sfârşit nu o datã.
Filmul are clişeele lui dar le treci cu vederea, pentru cã e o lipsã de respect. Eu aşa o vãd.
E prea devreme pentru „The Bucket List”?
... o poveste impresionanta, un film de exceptie ..... o abordare spectaculoasa a unei teme nu tocmai optimista ..... fara sa mint spun ca e cel mai bun film pe care l-am vazut in ultima vreme .... si il recomand celor cu inima pura si celor dornici de o adevarata poveste de viata ....
Cine n-a împãrţit niciodatã o camerã de spital n-o sã înţeleagã ce se petrece cu oamenii ãştia doi. N-o sã înţeleaga neputinţa care îi cuprinde, sentimentul de gol şi de a nimãnui, groaza în faţa a ce va sã vinã şi disperarea greşelilor deja fãcute. Deciziile luate cu ochii în tavan şi fãgãduielile cã de acum încolo totul va fi altfel, cã viaţa va fi croitã cu cât mai puţin negru şi gri, pentru cã tu vei fi altfel, odatã ce scapi şi ieşi pe uşa spitalului.
Şi îţi iei viaţa şi o analizezi cum n-ai fãcut-o niciodatã, ştii cã nu mai poţi repara multe, dar speri ca mãcar de acum încolo sã fii altfel.
Cine n-a împãrţit niciodatã o camerã de spital n-o sã înţeleagã o astfel de prietenie, pentru cã disperarea şi durerea e la dublu şi singura persoanã care te poate înţelege nu e cea iubitã, ci strãinul de lângã tine care îţi ştie chinul.
Carter şi Edward sunt amândoi bolnavi de cancer şi nu mai au mult de trãit. O ştiu şi ei şi fiecare face faţã cum poate distracţiei. Asta pânã în momentul în care Carter pune pe hârtie „The Bucket List”, lucruri pe care ţi le doreşti fãcute înainte sã mori. Modest şi înţelept, nu cere multe. Edward însã gãseşte lista şi aici începe nebunia.
Normal cã fug în jurul lumii, vãd şi fac ce n-au vãzut/fãcut niciodatã pânã atunci. Normal cã devin cei mai buni prieteni, deşi sunt diferiţi ca apa şi uleiul, normal cã unul din ei moare primul şi celãlalt îşi urãşte trãirea.
Ca sã înţelegeţi însã frumuseţea de tãiat vene a filmului, trebuie totuşi sã vã spun cã Edward e Jack Nicholson şi Carter e Morgan Freeman. Ce vreţi mai mult? Doi nebun de frumoşi, unul încãpãţânat şi alintat de cere pumni în faţã tot timpul, glumeţ nevoie mare doar ca sã-şi ascundã suferinţa. Celãlalt, înţelept, potolit, cu un altfel de umor, dar şi specialist în rãspunsuri la „Ştiaţi cã…?”
Ce e mare la filmul ãsta e cã îi crezi. Şi nu e doar talentul, sau asta vreau eu sã cred. Amândoi actorii nu sunt în floarea tinereţii şi pun pariu cã atunci când au fãcut filmul s-au gândit la propriul sfârşit nu o datã.
Filmul are clişeele lui dar le treci cu vederea, pentru cã e o lipsã de respect. Eu aşa o vãd.
E prea devreme pentru „The Bucket List”?
... o poveste impresionanta, un film de exceptie ..... o abordare spectaculoasa a unei teme nu tocmai optimista ..... fara sa mint spun ca e cel mai bun film pe care l-am vazut in ultima vreme .... si il recomand celor cu inima pura si celor dornici de o adevarata poveste de viata ....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
