In ziua de Pasti, dar si in perioada care urmeaza, romanii tin mai multe obiceiuri, datini si traditii. Multe produse sau obiecte legate de aceasta inaltatoare sarbatoare capata semnificatii deosebite.
Lumanarea de Inviere este simbolul Invierii, al biruintei vietii asupra mortii si al luminii lui Hristos asupra intunericului pacatului. Multi pastreaza restul de lumanare ramasa nearsa dupa slujba si o aprind in cursul anului, in cazul in care au un mare necaz in casa.
Coacerea pascai este o alta traditie. Ea are o forma rotunda pentru ca se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la mijloc o cruce, pasca este impodobita pe margini cu aluat impletit. In momentul in care se pune in cuptor, femeile de la tara fac semnul crucii cu lopata pe peretii cuptorului, spunand: „Cruce-n casa,/ Cruce-n piatra,/ Dumnezeu cu noi la masa,/ Maica Precista pe fereastra“. Despre originea pascai exista o legenda care spune ca, in timp ce predica impreuna cu apostolii, Iisus a gazduit la un om foarte primitor care le-a pus in traista, la plecare, paine pentru drum fara stirea lor. Intrebandu-l pe Hristos cand va fi Pastele, Mantuitorul le-a spus ca atunci cand vor gasi paine in traista. Cautand, apostolii au gasit in traista ce le pusese acel om. De atunci fac femeile pasca.
Dupa traditie, in familiile crestine se mananca in zilele de Pasti carne de miel. Mielul il simbolizeaza pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru pacatele lumii si a murit pe Cruce ca un miel nevinovat.
Conform altor traditii respectate de romani, calatorii, sau cei care se gasesc in ziua de Pasti departe de casa, mananca, in loc de anafora, muguri de salcie sau de mar. In ceea ce priveste ciocnitul oualor, acesta se face dupa reguli foarte stricte: persoana mai in varsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mana de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula „Hristos a Înviat!“, la care se raspunde „Adevarat a Înviat!“. Ouale de Pasti vopsite intr-o singura culoare (de obicei rosie) se numesc Merisoare sau Dragostea fetelor. Udatul este un alt obicei care se „tine“ in Sarbatoarea Pascala. El reprezinta un act de curatire in sfanta zi a Invierii Domnului.
Flacaii stropesc cu apa persoanele iesite in cale, in special fetele. In ziua de azi, in zona Transilvaniei, udatul cu apa a fost inlocuit cu stropitul cu parfum al fetelor, a doua zi de Pasti. Pastele Cailor este o alta datina, care se tine in ziua de joi din a sasea saptamana ce urmeaza dupa Pasti. Aceasta spune ca doar in aceasta zi, pentru un ceas, caii se satura de pascut si sunt lasati sa se odihneasca.
În tradiţia satului românesc, sărbătorile de Paşti s-au bucurat întotdeauna de cea mai aleasă cinstire. Datinile, credinţele, practicile ritual-ceremoniale, precum şi producţiile literaturii populare privitoare la aceste zile mari din calendarul creştin, poartă încărcături semantice şi emoţionale inconfundabile.
Sărbătorile de Paşti marchează debutul anului ritual creştin, situat – ca un centru de echilibru – între echinocţiul de primăvară (începutul Anului Nou agrar) şi ziua Sfântului Gheorghe (începutul Anului Nou pastoral).
Ciclul Pascal include o perioadă de douăsprezece zile, Duminica Floriilor – Duminica Tomei, în care sunt concentrate cele douăsprezece luni ale anului. În primele şase zile anul îmbătrâneşte, se degradează treptat (“Săptămâna patimilor”), pentru ca odată cu Învierea lui Iisus Hristos toate şi totul să intre sub cele mai bune auspicii, sub zodia recosmicizării timpului primordial (“Săptămâna luminată”).
Duminica Floriilor este cunoscută şi sub numele de Florii, Duminica Vlăstarilor, Staulele Florilor sau Staurile Florii. Deşi astăzi prezintă o puternică componentă creştină, sărbătoarea Floriilor păstrează reminiscenţe din timpuri mult mai vechi. Prin însăşi denumirea ei aminteşte de Floralia (Florilia), festivitate închinată zeiţei Flora, “Mama primăverii”.
Există credinţa că ramurile de la Florii aduc rodire şi belşug oriunde ar fi aşezate – în grădini, pe ogoare, în livezi, în staule, coteţe, stupi etc. Crengile de răchită sau de salcie aduse de la biserică se păstrează la icoane ori sub streşinile caselor şi se aprind când trebuie alungaţi norii aducători de grindină. Tinerele fete culeg diferite flori şi rămurele de măr înflorit pentru a fi ferite de rele şi iubite de feciori.
Zilele din “Săptămâna patimilor” (sau “Săptămâna mare”) prilejuiesc variate interdicţii, unele fiind raportate aproape exclusiv la suferinţele Mântuitorului. Tot acum se săvârşesc numeroase treburi gospodăreşti (zugrăvirea caselor şi a staulelor, curăţenie în curţi şi livezi), în scopuri profilactice şi purificatoare, dar şi cu evidente aderenţe la străvechiul cult al morţilor (aprinderea focurilor pentru ca sufletele celor adormiţi să nu sufere de frig sau să nu se rătăcească pe cale).
În Joia mare se păstrează, încă obiceiul încondeierii ouălor. În prezent majoritatea zonelor etnografice nu reprezintă spaţii de referinţă în acest sens, însă conservă procedee arhaice de realizare şi un valoros repertoriu de teme şi motive ornamentale.
Cunoscut la mai toate popoarele lumii, obiceiul vopsirii sau al încondeierii, închistririi (împistririi) ouălor cu variate semne şi simboluri are o vechime considerabilă. Oul apare ca un simbol ce ilustrează renaşterea periodică a naturii, revigorarea. El este socotit a fi posesorul unor virtuţi speciale, iradiind în juru-i viaţă, vigoare şi sănătate, stimulând rodnicia şi prosperitatea. Oul, ca simbol, se explică prin el însuşi – este sursa primordială a vieţii pe pământ, a pământului însuşi şi chiar a întregului univers. Virtuţilor enumerate, cu care era (şi chiar este) investit oul, li se adaugă încă una: aspectul oului, indicând imaginea limitării spaţiale de tipul cercului magic (forma lui are implicit o interpretare magico-protectoare). Proprietăţile sale magico-rituale s-au amplificat în momentul asocierii culorii, care, iniţial a fost roşie. Culoare roşie reprezenta focul, puterea lui purificatoare, dar şi sângele, adică viaţa.
“Frumos şi sănătos ca un ou roşu” este sintagma ce domină încă spiritualitatea satului românesc. Faptul că ouăle roşii sau cele încondeiate sunt învestite cu atribute miraculoase nu este câtuşi de puţin întâmplător. După cum bine se ştie obiceiul este legat de începutul anului nou agrar, perioadă în care vrăjile, urările, practicile şi ritualurile de tot felul, înfăptuite cu un anumit scop, au cele mai mari şanse de a se îndeplini.
Dacă multe dintre ouăle încondeiate astăzi au doar roluri estetice, trebuie subliniat faptul că ele, altădată, erau destinate exclusiv consumului. Se pare că iniţial erau mâncate cu tot cu coajă. Faptul nu este câtuşi de puţin surprinzător, dacă avem în vedere simbolurile magice înfăţişate pe ouă, destinate ca şi în cazul colacilor de la Crăciun sau Anul Nou, să asigure îndeplinirea unor idealuri. Astfel, plugarului i se dăruiau ouă pe care figurau unelte gospodăreşti (fierul plugului, hârleţul, grebla, rariţa), păstorului cele ce priveau îndeletnicirea sa (cârja ciobanului, coarnele berbecului, ocolul), gospodina se bucura de cele pe care apăreau unelte casnice (vârtelniţa, furca de tors) sau păsări de curte (creasta cocoşului, laba gâştii), flăcăului îi reveneau exemplare împodobite cu ornamente precum frâul calului, potcoava etc.
Potrivit mentalităţii tradiţionale, toate aceste idealuri nu se puteau înfăptui întocmai decât prin consumarea ouălor cu tot cu coaja pe care erau desenate simbolurile respective. Deci aşa cum se mâncau colacii rituali, având pe suprafaţa lor simboluri ale vredniciei, sănătăţii şi belşugului, tot aşa trebuiau consumate şi ouăle de Paşti, acoperite cu “semne” la fel de bine-prevestitoare.
Obiceiul încondeierii ouălor este unul dintre cele mai interesante compartimente ale culturii populare tradiţionale, circumscrise plasticii folclorice, ce ne relevă un univers fascinant. Semnele scrise pe ouă ascund o lume învăluită în taină, cu un mod propriu de a gândi şi a simţi. O lume atât de tulburătoare pentru noi cei de astăzi.
Creştinismul şi-a asumat acest străvechi obicei şi în mare măsură l-a refuncţionalizat - legendele religioase vorbesc despre obârşia ouălor încondeiate, iar repertoriul ornamentelor include şi simboluri specifice – cârja popii, brâul Maicii Domnului, Crucea Paştelui etc. Bisericii îi revine meritul de a fi permanentizat datina, permiţându-i să ajungă, de multe ori, la desăvârşire artistică.
Din momentul apariţiei culorii, interesul pentru frumos se dezvoltă în simbioză cu elementul magic, dar acesta din urmă va rămâne în planul secund. Dacă oul roşu semnifică puterea purificatoare a focului, dar şi forţa benefică a soarelui, viaţa însăşi, iar într-o perioadă mai târzie sângele Mântuitorului (ca zălog al revenirii la viaţă), ouăle galbene sau negre au atribute funerare.
Repertoriul de motive este foarte bogat, însă, studiile recente asupra fenomenului nu relevă ceea ce se constată în teren. Cercetarea este îngreunată şi datorită faptului că multe dintre ornamentele tradiţionale nu se mai păstreză nici măcar în memoria pasivă a sătenilor, iar unele simboluri străvechi au căpătat în timp alte funcţii şi chiar alte denumiri (complicând foarte mult lucrurile).
Motive ornamentale: fitomorfe (brăduţul, căpşunile, frunza de stejar, păstăile,) zoomorfe (barza, creasta/coada curcanului, creasta cocoşului, cocoşul, coarnele berbecului, rădaşca, unghia caprei,) cosmomorfe (steaua, soarele, fulgerul) skeomorfe (Brâul Maicii Domnului, calea rătăcită, cârligul ciobanului, Crucea Paştelui, fierul plugului, furca de tors, grebla, hârleţul, mâna, pânza de păianjen, vârtelniţa).
Mâna, cel mai important simbol antropomorf, ilustrând silueta umană printr-un singur element, conform principiului “pars pro toto” – nu este însoţit decât de cele ce sunt în măsură să-i potenţeze calităţile. Apare în asociere cu cercul sau coarnele, ale căror puteri de a îndepărta pericolele sunt binecunoscute. Mâna cu degetele răsfirate (chiar dacă nu apar toate cinci) reprezintă un element cu largi implicaţii magico-religioase.
Oul în sine are o semnificaţie cosmologică universală fiind o imago mundi. În acest sens el reprezintă o totalizare a realului, este un izvor al vieţii. Orice combinaţie de ouă încondeiate ornamentate cu motive tradiţioanle poate sugera o naraţiune cosmologică, motivele de factură creştină – Învierea şi Floarea Paştelui – completând registrul tematic cu teme iconografice împlinind viziunea de „creştinism cosmic”, care răspunde de identitatea culturală a ţăranului român.
Obiceiurile înfăptuite în “Săptămâna luminată” – udatul ritual, legănatul în scrânciob, “suroratul” şi înfrăţirea rituală, scosul fetelor la joc etc. – conturează şi mai clar dimensiunea folclorică a sărbătorilor Paştelui.
Cojile ouălor folosite la copturile rituale şi chiar cojile ouălor roşii sunt date pe un fir de apă ca să “afle şi Blajinii că nu-i departe Paştele lor”. În prima sâmbătă postpascală, sau mai frecvent în lunea de după Duminica Tomei, se fac ectenii la cimitir în memoria celor din “satul fără nume”. Se duc pe morminte ouă încondeiate, Pască, colivă, vin şi lumânăr aprinse: Acesta este Paştele Blajinilor sau lunea morţilor.
Despre Blajini (sl. blaženă – fericit) se spune că sunt un fel de oameni buni, drepţi în faţa lui Dumnezeu, care trăiesc la apa sâmbetei, la marginea lumii, lângă sorbul pământului. Sărbătoarea Blajinilor este o punte nesfârşită peste generaţii. Acum nu se pomenesc doar morţii cunoscuţi pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al strămoşilor comuni: Uitaţii, Neştiuţii, Albii.
Acestea sunt doar câteva secvenţe din bogatul repertoriu al obiceiurilor din Ciclul Pascal care aşează venirea primăverii sub semnul purităţii şi al speranţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu